Wessex

Se spune că Regatul Wessex a fost întemeiat de doi generali saxoni: Cerdic și Cynric, în jurul anului 495, care au atins uscatul în apropierea orașului Southampton, apoi au traversat ținutul Hampshire și bazinul superior al Tamisei.

Regatul Wessex a devenit regat independent în anul 519. Ceawlin( nepotul lui Cerdic care a domnit între 560- aproximativ 591) regatul s-a extins pe cursul inferior al râului Severn, cuprinzând ținuturile Gloucester, Bath și Cirencester. În această perioadă încep conflictele cu regatul vecin al Merciei.El este menționat de către Sfântul Beda Venerabilul ca fiind al doilea rege care deține un regat în Marea Britanie. Acesta l-a învins pe Aethelberth al Kentului, într-un loc numit Wibbandun în anul 568.

Ceawlin a fost expulzat în anul 592, de către Ceol, nepotul său, care a domnit cinci ani. La tron a urmat fratele lui Ceol, Ceowulf, care a domnit între 597 și 611. La domnie i-a urmat Cynegils, fiul lui Ceol( 611-643).

Regatele Northumnria și Mercia au amenințat Regatul Wessex. Acesta a pierdut provinciile Gloucestershire, Worcestershire și sud-vestul Warwickshireului, care a fost câștigat de Penda a Merciei. Cynegils a fost urmat la tron de către fiul său, Ceanwalh(643-672). Ceanwalh s-a căsătorit cu sora lui Penda,dar a eliminat-o curând. Pentru aceasta el a fost trimis în exil(645-648).

În curând, însă, Regatul Wessex devine egal cu regatele Northumbia și Mercia. Cadwalla(685-688) a extins foarte mult regatul, care în timpul domniei sale cuprindea ținuturile Kent, Surrey, Isle of Wight și Sussex. Uramșul lui Cadwalla, Ine(688-726) a extins regatul din nou, înglobând și zonele Devon și Cornwall. Începând din anul 802( anul în care a început domnia lui Egbert, care s-a sfârșit în anul 839). În anul 825, Egbert i-a învins pe mercieni la Ellandon.

El invadează Kentul, și-l detronează pe Regele Baldred. La tron este instalat fiul lui Egbert, Aethulwulf. Sub-regatele Essex, Sussex și Suthrige îi sunt supuse lui Egbert. După moartea lui Egbert au început să pătrundă foarte puternic danezii în Anglia. Alfred cel Mare(871-899) va securiza Londra cel mai târziu în anul 886. În secolul X, mai exact în anul 926, nepotul lui Alfred, Athelstan i-a învins pe danezi și a reușit să unifice Anglia, devenind unicul conducător.

Scriitorul Thomas Hardy a folosit termenul de ,,Wessex”, pentru a desemna o regiune fictivă din sud-vestul Angliei, cu capitala la Dorset.

Wessex
Westseaxna rīce
Regatul Wessex
Flag of Sussex.svg Flag of Kent.svg Arms of Essex.svgLabarum.svg – Flag of England.svg
DrapelStemă
DrapelStemă
Wessex situat în sudul Angliei
Wessex situat în sudul Angliei
CapitalăWinchester
LimbăLimba engleză veche
ReligiePǎgânism, Creștinism
Guvernare
Formă de guvernareMonarhie
Rege 
 - 519534Cerdic de Wessex
 - 925927Athelstan
Istorie
Economie
În prezent parte din
Wessex

Bibliografie

,,Enciclopedie ilustrată de istorie universală”, editura Reader's Digest

Surse

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

Alfred cel Mare

Alfred cel Mare (Ælfred) (c. 849 – 26 octombrie 899) a fost rege anglo-saxon al regatului Wessex din 871 pînă în 899.

Alfred, al cincilea fiu al regelui Ethelwulf, s-a distins încă de tânăr în lupta împotriva „armatei" daneze. Încă din primul an al domniei sale, danezii conduși de regele Guthrun au năvălit în Wessex. Alfred se refugiază pe insula Athelney și revine spectaculos; se semnează un pact și se stabilește o frontieră între Danelaw și Wessex, danezii rămân stăpâni în est și nord iar Alfred domnește la sud de această frontieră. Pactul a fost încălcat.

În 878 i-a invins pe danezi în Bătălia de la Edington. În 886 a recucerit Londra.

Alfred reorganizează armata de uscat și marina, justiția și educația. Înființează școli unde se poate învăța latina, engleza, călăria și vânătoarea cu șoimi. Din ordinul său se începe o Cronică anglo-saxonă unde sunt notate anual principalele evenimente. El însuși a fost scriitor și traducător. A tradus din latină Istoria ecleziastică a englezilor de Beda, Istoria universală de Orosius, Regula pastorală de Grigore cel Mare, Mângâierile filozofiei de Boethius.

Athelstan

Æthelstan (n. circa 894; d. 27 octombrie 939 în Gloucester) a fost rege al Angliei din 925 până în 939. A recucerit teritoriile pierdute în 937 și a luptat împotriva danezilor, galezilor și scoțienilor.

Când Eduard a murit în iulie 924, Athelstan a fost acceptat de către Mercia ca rege. Fratele său vitreg, Ethelweard a fost conducător în Wessex, dar a murit la câteva săptămâni după tatăl lor. Athelstan a întâlnit rezistență în Wessex timp de mai multe luni și nu a fost încoronat până în septembrie 925. În 927, el a cucerit ultimul regat viking rămas, York, făcându-l primul domnitor anglo-saxon al întregului regat al Angliei. În 934, el a invadat Scoția și l-a forțat pe regele Constantin al Scoției să i se supună, însă domnia lui Athelstan a fost resimțită de către scoțieni și vikingi, iar în 937 aceștia au invadat Anglia. Athelstan i-a învins în Bătălia de la Brunanburh, o victorie care i-a adus un mare prestigiu atât în Insulele Britanice cât și pe continent. După moartea sa în 939, vikingii au preluat din nou controlul în York, și nu a fost recucerit până în 954.

Athelstan a centralizat guvernul. El a majorat controlul asupra producției prin întâlnirea cu persoanele de rang înalt din zonele îndepărtate a consiliilor sale. În aceste întâlniri au participat și conducătorii din afara teritoriului său, în special regi din Țara Galilor, care i-au recunoscut astfel suzeranitatea. Mai multe texte legale au supraviețuit de la domnia sa decât la oricare alt rege englez din secolul al X-lea. Acestea arată îngrijorarea cu privire la jafurile pe scară largă, precum și amenințarea pe care a reprezentat-o ordinea socială. Reformele sale juridice au fost construite pe baza celor ale bunicului său, Alfred cel Mare. Athelstan a fost unul dintre cei mai religioși regi din Saxonia de vest, și a fost cunoscut pentru colecția sa de relicve și de fondator al bisericilor. Casa lui a fost centrul de învățare englez în timpul domniei sale și a pus bazele pentru reforma monarhală benedictă mai târziu în acel secol. Nici un alt rege saxon de vest nu a jucat un rol mai important în politica europeană ca Athelstan și a aranjat căsătoriile mai multor surori ale sale cu conducătorii continentali.

Casa de Wessex

Casa de Wessex (cunoscută de asemenea sub numele de Casa Cerdic) este familia care a condus inițial regatul din sud-vestul Angliei, cunoscut sub numele de Wessex, din secolul al VI-lea, sub domnia lui Cerdic de Wessex, până la unificarea regatelor din Anglia.

Membrii familiei au devenit coducători în toată Anglia de la Alfred cel Mare, în 871, până la Edmund Braț-de-Fier. Această perioadă a monarhiei engleze este cunoscută ca fiind perioada Saxonă, deși domnia lor a fost adesea contestată, în special de către Danelaw și mai târziu de către regele danez Sweyn Forkbread, care a revendicat tronul în 1013 - 1014, în timpul domniei lui Ethelred cel Neinspirat. Sweyn și succesorii săi au condus până în anul 1042. După Harthacanute, a existat o scurtă restaurare a Saxonilor între 1042 și 1066, sub Eduard Confesorul și Harold Godwinson, care a fost membru al Casei Godwin. După Bătălia de la Hastings, un punct decisiv în istoria englezilor, William de Normandia a devenit rege al Angliei. Anglo-saxonii au încercat să restabilească domnia prin Edgar Atheling, un nepot al lui Edmund Braț-de-Fier, însă nu au avut succes și urmașii lui William și-au asigurat domnia. Nepoata lui Edgar, Matilda a Scoției, s-a căsătorit mai târziu cu fiul lui William, Henric I, formând o legătură între cele două dinastii.

Edgar al Angliei

Edgar Pașnicul (7 august 943 - 8 iulie 975) a fost regele Angliei din 959 până în 975. Edgar a fost fiul cel tânăr al lui Edmund I. Edgar este cunoscut ca fiind primul conducător al Angliei consolidate.

Edgar al Scoției

Edgar (1074 - 8 ianuarie 1107) a fost rege de Alba din 1097 până în 1107. A fost al patrulea fiu al lui Malcolm al III-lea al Scoției și a Margaretei de Wessex, însă primul care a fost considerat eligibil pentru tron după moartea tatălui său.

Edgar Ætheling

Edgar Ætheling (sau Æþeling, Aetheling, Atheling, Etheling) sau Edgar al II-lea (c. 1051 – c. 1126) a fost ultimul membru pe linie masculină a casei regale de Wessex. A fost proclamat rege al Angliei în 1066 dar niciodată încoronat.

Edgar s-a născut în Ungaria, unde tatăl său Eduard a trăit mare parte în exil, fiind trimis după moartea lui Edmund și după cucerirea Angliei de către regele Knut cel Mare, în 1016. Mama lui a fost Agatha, care a fost descrisă ca fiind rudă cu împăratul german, dar a cărei identitate nu este exact cunoscută. El a fost singurul fiul al părinților săi, și a mai avut două surori, Margareta și Cristina.

Edmund I al Angliei

Edmund I (921 – 26 mai 946), numit cel Bătrân sau Magnificul, a fost rege al Angliei din 939 până la moartea sa. A fost fiul regelui Eduard cel Bătrân și fratele vitreg al regelui Athelstan. Athelstan a murit la 27 octombrie 939 iar Edmund i-a succedat la tronul Angliei.

Edmund al II-lea al Angliei

Edmund Braț-de-Fier sau Edumnd al II-lea (989 - 30 noiembrie 1016) a fost regele Angliei din 23 aprilie până pe 18 octombrie 1016 și al Wessexului din 23 aprilie până pe 30 noiembrie 1016. Potrivit Cronicilor anglo-saxone, porecla i-a fost acordată datorita vitejiei sale de a rezista în fața invaziei daneze condusă de Knut cel Mare. A luptat în cinci bătălii împotriva danezilor, încheind cu înfrângerea împotriva lui Knut la data de 18 octombrie, în Bătălia de la Assandun, după care au fost de acord să împartă regatul, Edmund luând regatul Wessex și Knut restul teritoriilor. Edmund a murit la scurt timp după aceea, pe 30 noiembrie, iar Knut a devenit regele întregului regat al Angliei.

Edmund a fost al treilea din cei șase fii ai regelui Ethelred, conceput cu prima sa soție, Ælfgifu, care a fost, probabil, fiica Contelui Thored de Northumbria. Mama sa a murit în jurul anului 1000, după care tatăl său s-a recăsătorit cu Emma de Normandia, cu care a avut doi copii, Eduard și Alfred.

Edred al Angliei

Eadred (923 - 23 noiembrie 955) a fost rege al Angliei din 946 până la moartea sa în 955. A fost succesorul fratelui său, Edmund I al Angliei.

Eadred a fost fiul lui Eduard cel Bătrân din cea de-a treia căsătorie cu Eadgifu, fiica lui Sigehelm, Prefect de Kent. El l-a succedat pe fratele său mai mare, Regele Eduard I al Angliei, care a fost înjunghiat mortal la Pucklechurch (Gloucestershire), în ziua de Sf. Augustin, pe 26 mai 946. În același an, pe 16 august, Eadred a fost sfințit de Arhiepiscopul de Canterbury Oda la Kingston (Surrey), unde a primit teritoriile din Țara Galilor.

Cronica Anglo-saxonă din anul 946 a înregistrat că Eadred a redus toate teritoriile din Northumbria sub controlul său, iar scoțienii i-au acordat jurământ că i se vor supune. Cu toate acestea, Eadred s-a confruntat curând cu o serie de provocări politice în Saxonia de nord. Există unele dificultăți notorii cu privire la cronologia evenimentelor descrise în sursele istorice, însă este clar faptul că au existat doi prinți scandinavi care s-au proclamat regi în Northumbria.

Olaf Sihtricson, cunoscut sub numele de Amlaíb Cuarán ("Sandal"), a fost rege în Northumbria la începutul anului 940, când a devenit finul lui Edmund, însă a fost alungat mai târziu. Apoi el l-a succedat pe vărul său la Dublin, dar după o înfrângere grea în 947, el a fost din nou forțat să își încerce norocul în altă parte. La scurt timp după aceea, Olaf a revenit și a redobândit regatul York. Este posibil ca Eadred să-i fi tolerat prezența lui Olaf, însă Olaf a fost demis din guvernare pentru a doua oară de către poporul din Northumbrian, de această dată în favoarea lui Eric, fiul lui Harald.

Cel de-al doilea a fost Eric, care fusese regele Norvegiei. După o serie de operațiuni de succes, el a venit în Northumbria și s-a stabilit ca rege. Regele Eadred a răspuns dur dezertorilor din nord prin lansarea unui raid distructiv în Northumbria, care includea în special arderea bisericilor și a mănăstirii Ripon, fondată de Sf. Wilfrid. Deși forțele sale au suferit pierderi grele în Bătălia de la Castleford, Eadred a reușit să-și verifice rivalul, promițându-i susținătorilor acestuia că va fi un haos și mai mare dacă aceștia nu-l părăsesc pe prințul străin. Poporul din Northumbria l-au ascultat pe rege și i-au plătit despăgubiri.

Spre sfârșitul vieții sale, Eadred suferea de o maladie digestivă care s-a dovedit a fi fatală. Eadred a murit pe 23 noiembrie 955, la Frome (Somerset) și a fost îngropat în biserica mănăstirii vechi de la Rinchester. A murit burlac și a fost succedat de fiul lui Edmund, Edwy cel Frumos.

Eduard Confesorul

Eduard Confesorul (c. 1003 / 1004 - 5 ianuarie 1066), fiul lui Ethelred al II-lea al Angliei, a fost penultimul rege anglo-saxon al Angliei și ultimul al Casei de Wessex, din 1042 până la moartea sa.

Eduard a fost văzut ca o persoană pioasă, iar domnia sa a fost notabilă datorită dezintegrării puterii regale în Anglia și a avansului puterii familiei Godwin. Biografii săi, Frank Barlow și Peter Rex, îl prezintă pe rege ca fiind unul de succes, energic, plin de resurse și uneori nemilos, dar a cărui reputație a fost pătată pe nedrept de către cucerirea normandă la scurt timp după moartea sa. Alți istorici sunt de părere că aceste lucruri sunt parțial adevărate. În opinia lui Richard Mortimer, întoarcerea Godwinilor din exil în 1052 a însemnat sfârșitul efectiv de exercitare a puterii sale.

Eduard l-a succedat pe fiul cel mare al lui Knut, Hardeknud, restabilind ordinea Casei de Wessex după o perioadă de dominație daneză, de când Knut cucerise Anglia în 1016. Când Eduard a murit în 1066, el a fost urmat de Harold Godwinson (cumnatul său) care a fost învins și ucis în același an de către normanzii lui William Cuceritorul în Bătălia de la Hastings.

Eduard este numit Confesorul, fiind porecla unuia care a trăit o viață de sfânt, dar care nu a fost martir. El a fost canonizat în 1161 de către Papa Alexandru al III-lea și este comemorat pe 13 octombrie de către Biserica Angliei și Biserica Romano-Catolică din Anglia și Țara Galilor. Sfântul Eduard a fost unul dintre sfinții naționali ai Angliei până la Regele Eduard al III-lea, care l-a adoptat pe Sfântul George ca sfânt protector al Angliei în jurul anului 1350.

Eduard Martirul

Eduard Martirul (962 - 18 martie 978) a fost regele Angliei din 975 până la moartea sa în 978. Eduard a fost fiul cel mare al regelui Edgar, dar nu a fost recunoscut ca moștenitor al tatălui său. La moartea lui Edgar, conducerea Angliei a fost contestată, cu unele susțineri pentru Eduard pentru a-l sprijini să fie rege și alte susțineri pentru fratele său vitreg mai mic, Ethelred, care era recunoscut ca fiul legitim al lui Edgar. Eduard a fost ales rege și a fost încoronat de către principalii susținători ai săi: Arhiepiscopul Dunstan și Oswald de Worcester.

Atunci când marii nobili ai regatului, Ælfhere și Æthelwine, s-au certat, războiul aproape izbucnise. În așa numita reacție anti-monastică, nobilii au profitat de slăbiciunea lui Eduard pentru a-l deposeda de mănăstirile benedictinere reformate de pe terenurile și proprietatile sale și a altor domenii pe care regele Edgar i le acordase.

Scurta domnie a lui Eduard a luat sfârșit atunci când a fost asasinat la Castelul Corfe în circumstanțe incerte. Trupul său a fost înmormântat cu mare ceremonie la Abația Shaftesbury la începutul anului 980. În 1001, rămășițele sale au fost mutate într-un loc mai important în mănăstire, probabil, cu binecuvântarea fratelui său vitreg, Regele Ethelred. Eduard a fost socotit ca sfânt și canonizat.

Eduard cel Bătrân

Eduard cel Bătrân (c. 874-7 – 17 iulie 924) a fost rege al Angliei. A devenit rege în 899 după decesul tatălui său, Alfred cel Mare. Numele ce "cel Bătrân" a fost folosit pentru prima dată în secolul al X-lea și a fost utilizat de Wulfstan de Winchester în "Vita Sancti Aethelwoldi" pentru a-l distinge de regele Eduard Martirul.

Edward, Conte de Wessex

Prințul Edward, Conte de Wessex (Edward Antony Richard Louis; n. 10 martie 1964) este al treilea fiu și al patrulea copil al reginei Elisabeta a II-a și al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. În momentul nașterii sale era al treilea în linia de succesiune la tronul britanic, în prezent aflându-se pe locul opt în linia de succesiune la tronul a șaisprezece țări: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadine, Belize, Antigua și Barbuda și Sfântul Cristofor și Nevis.

Edwy al Angliei

Edwy cel Frumos (941 - 1 octombrie 959), a fost regele Angliei din 955 până la moartea sa care a avut loc patru ani mai târziu. El a fost fiul cel mare a lui Edmund și a soției sale, Ælfgifu de Shaftesbury, și a fost ales de nobilime pentru a-l urma pe unchiul său, Eadred, ca rege al țării. Scurta sa domnie a fost marcată de conflictele permanente cu familia sa, și în special Dunstan și cu Biserica, sub conducerea Arhiepiscopului Odo.

Potrivit unei legende, dușmănia de moarte cu Dunstan a început în ziua în care Edwy nu a reușit să participe la o reuniune de nobili. Când Dunstan l-a găsit în cele din urmă pe tânărul monarh, el a fost găsit cu o nibilă, Æthelgifu, și a refuzat să se întoarcă cu episcopul. Înfuriat de această situație, Dunstan l-a târât pe Edwy înapoi și l-a forțat să renunțe la fată. Mai târziu, acesta a relizat că îl provocase pe rege, astfel Dunstan a fugit în sanctuarul din mănăstirea sa, iar Edwy, incitat de tânăra fată, l-a urmărit și i-a jefuit mănăstirea. Deși Dunstan a reușit să scape, el a refuzat să se întoarcă în Anglia până când Edwy nu murea. Potrivit înregistrărilor din Cronica anglo-saxonă, la încoronarea lui Edwy, Dunstan a fugit din Anglia însă nu se explicat motivul. Acest conflict dintre Edwy și Dunstan ar putea fi bazat fie pe un adevărat incident cu privire la o ceartă politică pentru putere între tânărul rege și oficialii bisericii, care doreau să-l controleze pe rege și care mai târziu au răspândit această legendă a reputației sale, fie este doar o legendă urbană, ori faptul că Edwy și soția sa aveau legături prea conexe.

Anularea căsătoriei lui Edwy cu Ælfgifu a fost neobișnuită și a fost împotriva voinței lor, în mod clar din motive politice din partea susținătorilor lui Dunstan. Biserica, la acea vreme, considera orice unire cu neamuri înrudite până la gradul al VII-lea ca fiind incestuoasă. (Acest lucru s-a redus la patru până în 1215).

Dunstan, în timp ce se afla în exil, a devenit influențat de benedictienii din Flandra. Un partid pro-Dunstan și pro-benedictin a început să se formeze în jurul domeniului din estul Angliei care îi aparținea lui Athelstan și îl sprijinea pe fratele mai mic a lui Edwy, Edgar.

Frustrat de obligațiile împăratului și susținut de Arhiepiscopul Odo, marii seniori din Mercia și Northumbria și-au schimbat loialitatea față de fratele lui Edwy, Edgar. În 957, decât să vadă țara coborând într-un război civil, nobilii au fost de acord să împartă împărăția de-a lungul Tamisei, Edwy păstrând Wessexul și Kentul în sud iar Edgar a luat partea de nord.

Edwy a murit la o vârstă fragedă în 959, în circumstanțe care rămân necunoscute. El a fost succedat de fratele său, Edgar, care a reunit regatul.

Ethelweard

Ethelweard (902 - 2 august 924) a fost al doilea fiu al lui Eduard cel Bătrân și fiul cel mai mare a celei de-a doua sa soție, Ælfflæd.

Harold al II-lea al Angliei

Harold al II-lea al Angliei (Harold Godwinson; (c. 1022 – 14 octombrie 1066) a fost ultimul Anglo-Saxon încoronat rege al Angliei. A domnit între 5 ianuarie și 14 octombrie 1066 când a fost ucis în Bătălia de la Hastings.

Lista monarhilor englezi

Monarhia Regatului Angliei a început odată cu Alfred cel Mare și s-a încheiat cu Regina Ana, care a devenit regina Marii Britanii în 1707, atunci când Anglia s-a unit cu Scoția.

Erau necesare argumente pentru cei câțiva regi care susțineau că dețin controlul vechiului regat anglo-saxon, pentru a fi considerat primul rege al Angliei. Spre exemplu, Offa, regele de Mercia și Egbert, rege de Wessex, sunt uneori descriși ca regi ai Angliei de către scriitorii populari, însă nu și de către istorici. La sfârșitul secolului al VIII-lea, Offa a obținut o poziție dominantă în sudul Angliei, însă nu a supraviețuit, murind în 796. În 829, Egbert a cucerit Mercia, însă și-a pierdut curând controlul asupra ei. Spre sfârșitul secolului al IX-lea, Wessex domina regatul anglo-saxon. Regele Alfred cel Mare era suveran al Merciei de vest și a folosit titlu de Rege al Angliei și al Saxonilor, însă nu a domnit niciodată peste partea estică și nordică a Angliei, pe atunci regiunea Danelaw. Fiul său, Eduard cel Bătrân a cucerit estul Danelaw, dar fiul lui Eduard, Athelstan a devenit primul rege care avea să se pronunțe asupra întregii Anglii, atunci când a cucerit Northumbria în 927, fiind considerat de unii istorici ca primul rege al Angliei.

Principatului Țării Galilor a fost încorporat în Regatul Angliei sub Statutul Rhuddlan în 1284 și în 1301 regele Eduard I al Angliei l-a investit pe fiul său mai mare, viitorul rege Eduard al II-lea al Angliei, ca Prinț de Wales. Din acel moment, cu excepția regelui Eduard al III-lea al Angliei, cei mai mari fii ai tuturor monarhilor englezi au purtat acest titlu. După moartea reginei Elisabeta I a Angliei care nu a avut moștenitori, în 1603 coroanele Angliei și Scoției s-au unit, iar regele Iacob al VI-lea al Scoției devenea Iacob I al Angliei. Prin proclamarea regală, Iacob s-a intitulat Rege al Marii Britanii, însă acest regat nu avea să se creeze până în anul 1707, atunci când Anglia a suferit o uniune legislativă cu Scoția, pentru a forma noul Regat al Marii Britanii și care avea să se încadreze sub domnia reginei Anna a Marii Britanii.

Saxoni

Saxonii erau o confederație de triburi germanice, aparținând din punct de vedere etno-lingvistic ramurii apusene. Ei se găsesc chiar acum , începând din secolul al III-lea, pe cursurile inferioare ale Weserului și Elbei. Anglii locuiau în sudul peninsulei Iutlanda, în vreme ce iuții, un alt neam înrudit cu celelalte două, și care le-a întovărășit în migrație, se găseau în nordul Iutlandei.

Migrația acestor neamuri spre Britannia a fost favorizată de părăsirea insulei de către trupele romane, la începutul secolului al V-lea. Chemați pe la mijlocul aceluiași secol ca mercenari de britonii romanizați, pentru a lupta cu scoții și picții, înaintașii irlandezilor și ai scoțienilor de astăzi, anglii și saxonii constată că fosta provincie romană oferă condiții prielnice stabilirii lor. Grupuri din ce în ce mai numeroase încep să sosească de pe continent, îi masacrează pe britoni sau îi obligă să se refugieze spre Țara Galilor, Cornwall sau Bretania franceză de astăzi (fosta Armorica). Prin anii 500 apar primii regi, iar în secolul al VI-lea se conturează mai multe regate, care își dispută întâietatea și se afirmă, în diferite etape: Northumbria, Wessex, Kent. Invazia vikingă creează mari dificultăți anglo-saxonilor, care reușiseră să se unifice sub stăpânirea regelui Alfred cel Mare (871-899). De-abia în secolul al XI-lea, regatul anglo-saxon își recapătă pentru o scurtă perioadă independența, în 1066 având loc cucerirea normandă sub conducerea ducelui Wilhelm.

Sophie, Contesă de Wessex

Sophie, Contesă de Wessex (Sophie Helen; născută Rhys-Jones; n. 20 ianuarie 1965) este soția Prințului Edward, Conte de Wessex și membră a Familiei Regale Britanice. Soțul ei este fiul cel mic al reginei Elisabeta a II-a și a Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Căsătorită în 1999, ea a lucrat în relații publice până în 2001 iar acum își susține soțul în îndatoririle regale. Contele și Contesa au doi copii: Lady Louise Windsor și James, Viconte Severn.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.