Secolul de aur

Prin sintagma „Secolul de aur” se înțelege epoca clasică sau de apogeu a culturii spaniole, în principal perioada Renașterii din secolul XVI și a Barocului din secolul XVII. Raportându-se la evenimente-cheie, s-ar putea afirma că această perioadă începe odată cu publicarea „Gramaticii castiliane” de către Antonio de Nebrija (1492) și se termină la moartea lui Pedro Calderón de la Barca (1681). Cei mai mari reprezentanți ai acestei perioade sunt considerați a fi Miguel de Cervantes și Lope de Vega.

Alegerea anului 1492 nu este întâmplătoare: este vorba de anul terminării Reconquistei, anul în care puterea politică a musulmanilor în Peninsula Iberică se încheie definitiv. Pe de altă parte, este de asemenea anul expulzării evreilor din teritorii spaniole, care se vor stabili în diverse colonii din Europa, Asia sau nordul Africii, unde vor continua să cultive limba castiliană. Forța militară necesară pentru înfrângerea musulmanilor se va orienta în curând spre teritoriile continentului recent descoperit al Americii.

Spre sfârșitul secolului XVIII sintagma „Secol de aur”, folosită de Lope de Vega pentru a se referi la secolul în care a trăit, și care a stârnit admirația lui Don Quijote în discursul său despre Epoca de Aur, deja se împământenise. Sintagma a fost consacrată definitiv în secolul XIX de către hispanistul George Ticknor în cartea sa „Istoria literaturii spaniole”, făcând aluzie la faimosul mit din „Teogonia” lui Hesiod, în care poetul grec vorbește de diferite epoci ale omenirii, cărora le corespund metale din ce în ce mai puțin prețioase.

A fost o perioadă de înflorire politică și economică a Spaniei, care a ajuns să se bucure de mult prestigiu la nivel internațional; în această epocă „noutățile” proveneau din Spania și erau imitate; cunoașterea limbii spaniole ajunsese la modă. S-au dezvoltat în special literatura, artele plastice și muzica. În domenii umaniste s-au remarcat mulți erudiți, în timp ce în domenii științifice precum lingvistica (Francisco Sánchez de las Brozas y su Minerva), geografia, cartografia, antropologia sau științe naturale (botanică, minerologie etc.) au existat de asemenea realizări, datorate în primul rând descoperirii Americii. Figuri eminente în matematici au fost: Sebastián Izquierdo, Juan Caramuel, Pedro Nunes, Omerique, Pedro Ciruelo, Juan de Rojas y Sarmiento, Rodrigo Zamorano, în farmacologie Andrés Laguna, în psihologie Juan Luis Vives și Juan Huarte de San Juan, iar în filozofie Francisco Suárez. S-au dezvoltat de asemenea, în special datorită descoperirii a noi popoare, dreptul natural și drepturile omului, cu personalități precum Bartolomé de las Casas, care a condamnat sclavia.

Secolul de aur se poate împărți în două perioade estetice, prima corespunzătoare Renașterii din secolul XVI (cu domniile lui Ferdinand Catolicul, a lui Carol Quintul și a lui Filip al II-lea al Spaniei) și a doua corespunzătoare Barocului din secolul XVII (cu domniile lui Filip al III-lea al Spaniei, lui Filip al IV-lea al Spaniei și a lui Carol al II-lea al Spaniei). Evenimentele ce au marcat separarea dintre aceste două epoci pot fi considerate Conciliul de la Trento și Contrareforma.

Las Meninas, by Diego Velázquez, from Prado in Google Earth
Las Meninas (1656)
In ictu oculi
In ictu oculi, vanitas de Juan de Valdés Leal

Literatură

Spania și-a creat în epoca sa clasică o estetică și genuri literare specifice, care au influențat apoi evoluția literaturii universale.

În ceea ce privește estetica, s-a dezvoltat una realistă, critică la adresa idealismului cavaleresc tipic Renașterii: s-au creat specii naturaliste precum „celestinescul” („Tragicomedia lui Calisto și Melibea” de Fernando de Rojas, „A doua Celestina” de Feliciano de Silva, etc.), nuvela picarescă („Lazariilo de Tormes”, anonim, Guzmán de Alfarache de Mateo Alemán, etc.) sau tipul proteic al nuvelei polifonice moderne („Don Quijote de la Mancha”), pe care Cervantes a definit-o ca „escritura desatada” („scriere dezordonată”). Acestei tendințe anticlasiciste îi corespunde de asemenea noua formulă a comediei create de Lope de Vega și divulgată prin intermediul cărții sale „Arta nouă de a scrie comedii”, din 1609; ruperea unității de acțiune, spațiu și timp avea să influențeze opera a mulți dramaturgi europeni.

Multe din temele abordate în Secolul de aur provin din bogata tradiție pluriculturală medievală, de inspirație arabă și evreiască, din Romancero sau din cultura italiană, asta datorită prezenței politice a regatului spaniol în Peninsula Italică. Pe de altă parte, specii dramatice precum intermediul sau nuvela cortezană au introdus estetica realistă în comedii, în timp ce comediile de „mantie și spadă” aveau succes la popor datorită figurii „glumețului” (în general un servitor care se remarcă datorită spiritului său).

Bartolomé Esteban Perez Murillo 004
Pictură de Murillo
El escorial blick von oben
El Escorial, capodoperă a arhitecturii spaniole a secolului de aur

Tendinței spre realismul adresat poporului i s-a opus tendința religioasă, nobiliară și curtezană a barocului, care a adus cu sine importante inovații estetice. Limbajului clar și popular al secolului al XVI-lea, castilianei vii, creatoare și efervescente a lui Bernal Díaz del Castillo sau a Sfintei Teresa („lipsită de afectare, scriu precum vorbesc, și mă preocup doar să aleg cuvintele ce indică cel mai bine ceea ce vreau să exprim”) se opune Juan de Valdés, care face aluzie la Garcilaso când scrie : „dar de multe ori se înțeleg mai bine/ingeniul pur și limba aproape mută,/martori curați ai stării inocente,/decât măiestria elocventului”. Astfel, limbajul Barocului este unul obscur, pretențios și curtezan, având drept rezultat faptul că literatura Renașterii, datând de acum cinci secole, se înțelege mai bine decât ce a Barocului, de acum patru.

Limba literară a Barocului se complică datorită esteticii conceptiste și a celei culteraniste, ale căror scop este triumful nobilului asupra vulgarului, intelectualizând arta cuvintelor; literatura se transformă astfel într-un fel de scolastică, într-un joc sau un spectacol, iar creațiile ingenioase și moralizante ale lui Francisco de Quevedo sau Baltasar Gracián distorsionează limba, sporindu-i flexibilitatea expresivă și îmbogățindu-i vocabularul (prin intermediul cultismelor). Lucidul Calderón creează formula actului dramatic sacramental (referitor la taina euharistiei), care presupune vulgarizarea antipopulistă și pretențioasă a teologiei, aflându-se în antiteză cu intermediul, care nu va dispărea în totalitate.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea are loc o înflorire a scrierilor de caracter mistic (Juan de la Cruz, San Juan Bautista de la Concepción, San Juan de Ávila, Santa Teresa de Jesús) și ascetic (fray Luis de León, fray Luis de Granada), pentru ca în secolul XVII să decadă quietismul lui Miguel de Molinos.

Arhitectura

Secolul alXVI-lea a fost o tranziție între stilul „plateresc” din Renaștere (cu Regii Catolici) până cel mai pur renacentist, cu Carol V. Cu Filip al II-lea, s-a dezvoltat stilul „herrerist” (numit așa după Juan de Herrera). Capodopera sa a fost Mânăstirea din Escorial. În secolul XVI, stilurile dominante sunt barocul și „Churriguerian-ul”.

Referințe

  • Domínguez Ortiz, A., Gállego, J., & Pérez Sánchez, A.E. (). Velázquez . New York: The Metropolitan Museum of Art. ISBN 9780810939066. Legătură externa în |title= (ajutor)* Edward H. Friedman and Catherine Larson, eds. Brave New Words: Studies in Spanish Golden Age Literature (1999)
  • Hugh Thomas. The Golden Age: The Spanish Empire of Charles V (2010)
  • Victor Stoichi, ed. Visionary Experience in the Golden Age of Spanish Art (1997)
  • Weller, Thomas: The "Spanish Century", European History Online, Mainz: Institute of European History, 2011, retrieved: 11 noiembrie 2011.

Bibliografie

Writers of the Spanish Golden Age, Literature, EDSITEment Lesson Plan of Sor Juana Ines de la Cruz, Sor Juana, The Poet: The Sonnets

  • Dámaso Alonso, La lengua poética de Góngora (Madrid: Revista de Filología Española, 1950), 112.

Legături externe

Baroc

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque, care înseamnă o perlă cu formă neregulată) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 și 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar și pe alte continente; în mobilier se regăsește în special în Franța, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile școli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia și Cehia de azi, dar și în alte culturi; în muzică s-au creat compoziții de către toate marile școli muzicale ale Europei, italiană, austriacă și germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.

Cuvântul care se folosește astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul inițial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos și realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Atât Biserica Catolică cât și aristocrația seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrățișat și încurajat pentru că vedeau în el diferite modalități de a-și extinde controlul asupra societății.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural și artistic ca un mod de atrage clienți și de a face concurență economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, având prin concepție și structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție, crescând progresiv în volum, grandoare și opulență.

Pictura, sculptura, mobilierul și arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera și teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta și să se susțină armonios și interdependent.

Bernardo de Balbuena

Bernardo de Balbuena (Valbuena) (n. 20 noiembrie 1562 - d. 11 octombrie 1627) a fost poet spaniol, reprezentant al barocului.

A fost unul dintre primii poeți care au evocat frumusețile și bogățiile Lumii Noi.

Casa Înțelepciunii

Casa Înțelepciunii (arabă:: بيت الحكمة‎‎; Bayt al-Hikma, engleză: House of Wisdom, franceză: Maison de la Sagesse) a fost întemeiată în secolul al IX-lea la Bagdad, sub patronajul califului abbasid Al-Ma’mun, fiul lui Harun al-Rashid. A constat dintr-o bibliotecă și un centru de traduceri care au adus împreună artiști, înțelepți și artiști ai vremii din toate colțurile imperiului.

Colosul (pictură)

Colosul (cunoscută, de asemenea, ca Gigantul și în limba spaniolă ca El Coloso, El Gigante (Gigantul), El Pánico (Panica) și La Tormenta (Furtuna)) este o pictură atribuită în mod tradițional lui Francisco de Goya care prezintă un gigant în centrul pânzei mergând către partea stângă a imaginii. Munții ascund picioarele până la coapse și norii îi înconjoară corpul; gigantul pare a adopta o postura agresivă deoarece ține un pumn strâns ridicat la nivelul umărului. O vale întunecată care conține un număr mare de oameni și turme de vite, fugind în toate direcțiile, ocupă treimea de jos a picturii.

Pictura a devenit proprietatea fiului lui Goya, Javier Goya, în 1812. Ea a fost deținută mai târziu de Pedro Fernández Durán, care și-a lăsat moștenire colecția de artă Muzeului Prado din Madrid, unde a fost păstrată încă din 1931.

Expoziția artiștilor în viață din anul 1870

Expoziția artiștilor în viață din anul 1870 a fost a treia manifestare artistică care s-a inaugurat ulterior înființării din anul 1864 a Școlii de Arte Frumoase din București, ai cărei fondatori au fost Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. Expoziția a făcut parte dintr-un lung șir de astfel de evenimente artistice care s-au derulat în ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea, ele fiind organizate de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice în parteneriat cu Școala de Arte Frumoase.

Expoziția s-a derulat pe parcursul a douăzeci și șapte de zile începând din 15 iunie 1870, ea fiind declarată închisă în 12 iulie 1870, zi în care s-au decernat și premiile. La această expunere publică de opere de artă nu a participat niciun expozant delegat din partea Școlii de Arte Frumoase din Iași. Artiștii care au luat parte la eveniment au fost: Alexandru Emanoil Florescu, Petru Verussi, Gheorghe Tattarescu, Nicolae Grigorescu, Constantin I. Stăncescu, Theodor Aman, Constantin Lecca, Sava Henția, Iacovache Constantinescu, Louis Ghilardeli, Principesa Alexandrina Constantin Ghica, Dumitru Marinescu, Ecaterina Polizu, George Popescu, Henric Trenk, Mihail Babic, Mihail Dan și trei arhitecți - Filip Montoreanu, Alexandru Freiwald și Alexandru Orăscu. Numărul operelor de artă expuse au fost conform informațiilor din presa timpului în număr de peste 100 de lucrări, categorisite pe trei secțiuni: pictură, sculptură și arhitectură.

La Secțiunea Pictură, juriul evenimentului a apreciat calitățile deosebite ale lucrărilor lui Nicolae Grigorescu și i-a acordat Medalia de clasa I-a pentru ansamblul operelor sale și în parte pentru Portretul Marelui Ban Constantin Năsturel Herescu. Medalia de clasa a II-a a fost dată pictorului Constantin I. Stăncescu pentru portretul desenat al lui Ion Heliade Rădulescu și Medalia de clasa a III-a a fost atribuită tot pentru portrete, dar în ulei, unor absolvenți ai Școlii de Belle-Arte - Mihail Dan, Sava Henția și Iacovache Constantinescu.

La Secțiunea Sculptură, Theodor Aman a primit Medalia de clasa a II-a pentru o masă în stil baroc pe blatul căreia au fost figurate în relief efigiile domnitorilor din vechime.

La Secțiunea Arhitectură au existat doi laureați la egalitate, ambii primind Medalia de clasa a II-a - Alexandru Orăscu pentru proiectul Palatului de Justiție și Filip Montoreanu pentru un proiect de reședință particulară.

Cea mai mare emulație a vieții artistice a făcut-o prezența pe simezele expoziției a operelor lui Nicolae Grigorescu. Picturile artistului au uimit publicul și critica de specialitate. El a fost criticat și în același timp elogiat pentru diversitatea de motive plastice pe care le-a etalat. Fiind foarte apreciat, apariția lui în peisajul artistic bucureștean a marcat începutul declinului lui Theodor Aman din preferințele cunoscătorilor și amatorilor de artă. Practic, Expoziția artiștilor în viață din anul 1870 a însemnat pentru Nicolae Grigorescu momentul de lansare artistică în România.

Ca urmare a apariției pe scena artistică românească a pictorului Nicolae Grigorescu, care a participat la această expoziție cu douăzeci și șase de lucrări, presa vremii a avut parte pentru prima oară de o polemică ieșită din comun pe marginea evenimentului, nemaiîntâlnită până atunci. Principalii cronicari de artă de atunci au fost Iacob Negruzzi, Alexandru Lăzărescu, Ange Pechméja și Savva Șoimescu. Negruzzi a făcut pentru prima oară o paralelă între opera pictorului român și poezia lui Vasile Alecsandri. Această paralelă, după spusele lui Barbu Brezianu, a dus ca ani de zile după închiderea Expoziției artiștilor în viață din anul 1870, Grigorescu să fie considerat exponentul culturii oficiale și un precursor al mișcării literare semănătoriste. Apropierea făcută de Negruzzi a durat până în anul 1929, moment în care Nicolae Iorga a făcut o paralelă între Grigorescu și Mihai Eminescu

Garcilaso de la Vega

Garcilaso de la Vega (n. 1501 sau 1503, Toledo - d. 14 octombrie 1536, Le Muy, Franța) a fost un poet și militar din „Secolul de aur” spaniol. Este considerat unul din cei mai mari scriitori de expresie spaniolă din istorie.

Glosar de istorie

Acest glosar conține termeni din domeniul istoriei, arheologiei, heraldicii, numismaticii și vexilologiei.

Multe cuvinte sunt arhaisme, care se găsesc în cronici, letopisețe și în diverse documente vechi.

Au fost omise semnificațiile care nu aparțin domeniilor menționate

Imperiul viselor

Imperiul Viselor (El imperio de los sueños, 1988) este o carte de poezie postmodernistă scrisă de Giannina Braschi, considerată „una dintre cele mai revoluționare voci ale literaturii latinoamericane de azi”. În 1988, Imperiul Viselor a apărut prima dată în Spania, ovaționată sub titlul El imperio de los sueños; ulterior, traducerea în limba engleză a lui Tess O’Dwyer a fost publicată ca volum inaugural al Yale Library of World Literature in Translation (1994). Scrisă între anii 1980 și 1986, această serie de lucrări reprezintă prima etapă importantă din opera lui Braschi: poezie scrisă în întregime în spaniola clasică și modernă.

O combinație de poem în proză, dramă, teatru muzical, manifest, bârfă, autobiografie, jurnal, teorie literară, și antiroman, Imperiul Viselor este o trilogie de gen mixt despre cultura excesului. Tema principală a acestui poem epic este noua viață plină de optimism a imigranților latinoamericani în „Big Apple”, porecla dată orașului New York, dramatizat de Braschi drept epicentrul Visului American. În lucrare abundă, totuși, referirile sociale și lingvistice la alte orașe și cartiere latine, precum Cartierul Latin din Paris, barrio chino barcelonés, zaguanes din Buenos Aires-ul lui Borges și casele coloniale din Old San Juan. Mai târziu, autoarea dă publicității primul roman scris în întregime în spangleză, Yo-Yo Boing!, și o lucrare controversată de ficțiune politică în limba engleză, United States of Banana, care oferă o critică tăioasă a falsei promisiuni de meritocrație a ideii de Vis American.

Istoria democrației

În secolul XX cuvîntul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor întregii lumi. Astăzi nu este nici o mișcare politică importantă care nu ar pretinde înfăptuirea democrației, sau care nu ar folosi acest termen în realizarea scopurilor sale foarte îndepărtate de democrație. Ce înseamnă însă democrație și în ce constă popularitatea ei atît de mare?

Winston Churchill spunea: „nimeni nu pretinde că democrația ar fi perfectă sau atotstiutoare. Întradevăr s-a spus că democrația este cea mai rea formă de guvernamînt cu excepția tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”. Definiția lui Chruchill nu este singură din acest punct de vedere. Giovani Sartori a scris în mod amuzant că: „œ Democrația este numele pompos a ceva care nu exista” iar ex-președintele brazilian Jose Sarney a afirmat tot în glumă că „Democrația este sistemul care îți permite să îți faci valizele”.

Actualmente cuvîntul democrație are cîteva înțelesuri. Primul lui înțeles este legat de proveniența etimologică a acestui termen. „Democrația” din limbă greacă antică se poate traduce prin „€œputerea poporului”, sau folosind formularea președintelui american Abraham Lincoln a acestui termen „€œconducerea poporului, alegerea poporului și pentru popor”. Pornind de la interpretarea etimologică a democrației este și a două interpretare a lui mult mai largă: „formă de organizare a oricărei organizații, bazată pe participarea egală a fiecărui membru în conducerea și primirea deciziilor în bază votului majoritatii”. În acest sens se vorbește despre partidele politice, sindicate, întreprinderi și chiar democrația familială. În sens larg democrația poate există oriunde, acolo unde este organizare, putere și conducere.

De interpretarea etimologică a democrației sunt legate și următoarele înțelesuri. Al treilea înțeles analizează democrația că bazată pe un sistem de valori bine determinat: œ„idealul organizării societății în corespundere cu concepțiile ei despre lume”. În șirul din care este compus sistemul de valori ideal intră: libertatea, egalitatea, drepturile omului, suveranitatea poporului și altele. Al patrulea înțeles al democrației este: „mișcările sociale și politice pentru puterea poporului, realizarea țelurilor și idealurilor democratice”. Această mișcare a apărut în Europa sub steagul luptei cu absolutismul, pentru eliberarea și egalitatea drepturilor celei de-a treia pături sociale, în mersul istoriei mărindu-se diapazonul scopurilor și participanților la aceste mișcări. Mișcările democratice contemporane sunt foarte diferite, acestea fiind social-democrate, creștin-democrate, liberale etc.

Limba ebraică

Ebraica (עִברִית) este o limbă semitică – parte din familia de limbi afro-asiatice (hamito-semitice) – vorbită de peste cinci milioane de oameni în Israel și folosită ca limbă rituală și de studii religioase în comunitățile evreiești din lume. În Israel este una din cele două limbi de stat: ebraica, majoritară și araba, minoritară. Limba ebraică este considerată „limba sfântă”, atât a religiei iudaice, cât și a creștinismului, ca limbă a Vechiului Testament.

Pedro Calderón de la Barca

Pedro Calderón de la Barca (n. 17 ianuarie 1600, Madrid, Spania – d. 25 mai 1681, Madrid, Coroana Castiliei) a fost un important poet și dramaturg spaniol.

Provinciile Unite

Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos (neerlandeză: Republiek der Zeven Verenigde Nederlanden) a fost numele republicii Țărilor de Jos din 1581 până în 1794. În 1581, în timpul luptelor cu Spania, în perioada Războiului de 80 de ani, republica Țărilor de Jos și-a declarat indepedența. Acest război s-a terminat în anul 1648. Republica a devenit o importantă putere maritimă și economică în secolul XVII. Această perioadă, în timpul căreia Țările de Jos și-a creat colonii și dependențe în lume este cunoscută ca și secolul de aur. Republica a căzut odată cu cucerirea ei de către francezi în 1794, când a fost formată o nouă republică: Republica Batavă.

Rihla

Riḥla este un gen literar ce a cunoscut evoluții și transformări dea-lungul secolelor. Unii critici consideră acest gen ca fiind o formă de autobiografie: „autorul, naratorul și călătorul sunt una și aceeași persoană; aventura lor nu începe cu o naștere, ci trebuie să fie completată de o revenire” . Riḥla poate apărea sub forma unui jurnal personal, sub forma unei autobiografii sau a unui roman. A scrie acest tip de literatură înseamnă a povesti evenimente și a descrie locuri, „a scrie înseamnă a călători și a călători înseamnă a scrie” : . Cei care scriu acest gen de literatură pot să amestece mai multe tipuri de discurs literar, nu numai unul singur, de exemplu geografic, politic, istoric sau lingvistic și pot proveni din diferite clase sociale având în același timp domenii diferite de lucru: pot să fie scriitori, misionari, oameni de știință, istorici. Ceea ce atrage la acest gen de literatură este faptul că nu are reguli stricte, în afară de aceea de instruire a cititorilor. Scriitorul, cel care a trăit experiența călătoriei, are obligația să împărtășească ce a experimentat, să satisfacă curiozitățile cititorilor și să le ofere din experiența exotică de care el a avut parte. Cele trei elemente esențiale ale unei opere care să aparțină literaturii de călătorie sunt „a călători, a vedea și a povesti” .

Rijksmuseum

Rijksmuseum [rɛiks-mjuˈziːəm] (în traducere: Muzeul Regal) este un muzeu național din Țările de Jos, aflat în Amsterdam, pe Museumplein. Rijksmuzeum este dedicat artelor, tehnicii și istoriei. Are în posesie o mare colecție de picturi din secolul de aur olandez precum și o bogată colecție de artă asiatică.

Rijksmuseum Research Library (Biblioteca de Cercetare Rijksmuseum) aparține și ea de Rijksmuseum, fiind cea mai mare bibliotecă publică de cercetare a istoriei artei din Țările de Jos.

Muzeul a fost fondat în 1800, la Haga, pentru a expune colecțiile conducătorilor locali (stadhouder). A fost inspirat după model francez. La acea vreme era cunoscut sub denumirea de Galeria Națională de Artă (în neerlandeză Nationale Kunst-Gallerij). În 1808 muzeul a fost mutat la Amsterdam din ordinul regelui Louis Napoléon, fratele lui Napoleon Bonaparte. Picturile aflate în proprietatea orașului, cum ar fi Rondul de noapte (în neerlandeză De Nachtwacht) de Rembrandt, au devenit parte a colecției muzeului.

În 1885 muzeul s-a mutat în actuala locație, construită de arhitectul olandez Pierre Cuypers. El a îmbinat elemente de stil gotic și renascentist. Muzeul are o poziție proeminentă pe Museumplein și se învecinează cu Muzeul Van Gogh și Muzeul Stedelijk. Clădirea sa este bogat decorată cu motive ce fac referiri la istoria artei Țărilor de Jos. Pictura Rondul de noapte de Rembrandt are sala sa încă din 1906. Din 2003 muzeul a intrat în restaurație, dar capodoperele sunt în continuare oferite privirilor publicului.

Colecția de picturi include lucrări de artiști precum: Jacob van Ruysdael, Frans Hals, Jan Vermeer van Delft, Rembrandt van Rijn și ale copiilor lui Rembrandt.

Începând din 2005, muzeul este închis pentru renovare în proporție de 95%, dar picturi din colecția sa permanentă sunt expuse într-o expoziție specială numită The Masterpieces (Capodoperele) în recent renovata aripă Philips.

Spania Habsburgică

Spania Habsburgică se referă la istoria Spaniei din secolele XVI-XVII (1506–1700), când Spania a fost condusă de către dinastia Habsburg. Conducătorii Habsburgi (în special Carol I și Filip al II-lea) au atins apogeul influenței și puterii, controlând teritorii din Americas, Indiile de Est Spaniole, Țările de Jos Spaniole și teritorii care în prezent sunt ale Franței și Germanie în Europa, Imperiul Portughez între 1580 și 1640, și diferite alte teritorii mici cum ar fi enclavele Ceuta și Oran din Nordul Africii. Cu desăvârșire, Spania Habsburgică a fost pentru mai bine de un secol, cea mai mare putere din lume. În consecință, această perioadă din istoria Spaniei mai este numită "Perioada Expansiunii".

Sub Habsburgi, Spania a dominat Europa politic și militar, pentru o bună perioadă din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, dar a cunoscut un declin gradual a influenței în a doua perioadă a secolului al XVII-lea, sub ultimii regi Habsburgi.

Perioada Habsburgică de asemenea a fost numită Secolul de aur al înfloririi culturale. Printre cele mai remarcabile figuri din această perioadă sunt: Teresa of Ávila, Pedro Calderón de la Barca, Miguel de Cervantes, El Greco, Domingo de Soto, Francisco Suárez, Diego Velázquez și Francisco de Vitoria.

William Hogarth

William Hogarth (n. 10 noiembrie 1697, Londra/West Smithfield - d. 25 octombrie 1764, Londra) a fost un pictor și grafician englez, autor de gravuri și stampe satirice și ilustrator de cărți, precursor al caricaturii moderne.

Țările de Jos

Notă: Țările de Jos și Regatul Țărilor de Jos sunt două entități geografice și administrative diferite.Țările de Jos (în neerlandeză Nederland, în frizonă Nederlân; denumite neoficial Olanda) sunt o monarhie constituțională, stat membru fondator al Beneluxului și al Uniunii Europene, situat în nord-vestul Europei, în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei. Țările de Jos împreună cu câteva colonii de peste mări formează Regatul Țărilor de Jos.

Numele folosit în mod tradițional în limba română, Olanda, sub care sunt cunoscute Țările de Jos, corespunde etnonimului „olandez” folosit în numeroase limbi, între care și româna. El acoperă însă doar o parte din teritoriul țării, anume provinciile Olanda de Nord și Olanda de Sud. Locuitorii Țărilor de Jos sunt numiți în engleză Dutch, nume derivat de la aceeași rădăcină ca Deutsch, adică „german”. Limba neerlandeză este forma literară a germanei plate, limba vorbită ca dialect în nordul Germaniei.

Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării, statul având cea mai joasă altitudine din lume. De asemenea, este una dintre țările cele mai dens populate din lume. Olanda are o lungă istorie de toleranță socială și este în general considerată ca fiind o țară liberală, legalizând avortul, prostituția și eutanasia și menținând în același timp o politică de relativă toleranță în ceea ce privește regimul drogurilor numite „ușoare” precum marijuana În anul 2001, a devenit prima țară din lume care a legalizat căsătoriile între persoane de același sex. Este membră NATO și UE. Pe teritoriul său se află sediul Curții Penale Internaționale.

Capitala Olandei este Amsterdam. În timp ce Amsterdam este capitala oficială a țării conform Constituției, la Haga (în neerlandeză Den Haag, sau oficial 's-Gravenhage) se află sediul guvernului, reședința regală, precum și cea mai mare parte a ambasadelor.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.