Revoluția copernicană

Revoluția copernicană a fost o schimbare de paradigmă de la modelul geocentric al sistemului solar și al cerurilor, care a descris universul ca având Pământul staționar în centrul său, la modelul heliocentric cu Soarele în centrul Sistemului Solar. Începând cu lucrarea De revolutionibus orbium coelestium a lui Nicolaus Copernic, contribuțiile la această "revoluție" au continuat până la lucrările lui Isaac Newton, un secol mai târziu.

Revoluția copernicană este numită după Nicolaus Copernic, a cărui lucrare, Commentariolus, scrisă înainte de 1514, a fost prima prezentare explicită a modelului heliocentric în lumea renascentistă. Ideea de heliocentrism este mult mai veche; ea poate fi urmărită până la Aristarh din Samos, un scriitor elenistic din secolul III î.Hr., care, la rândul său, s-a bazat pe concepte mult mai vechi din școala pitagoreică. Vechiul heliocentrism a fost totuși eclipsat de modelul geocentric prezentat de Ptolemeu și acceptat în aristotelianism.

Oamenii de știință europeni au fost conștienți de problemele astronomiei ptolemeice încă din secolul al XII-lea. Dezbaterea a fost precipitată de criticile lui Averroes aduse modelului lui Ptolemeu. O nouă dezbatere a început odată cu recuperarea textului lui Ptolemeu și de traducerea sa în limba latină la mijlocul secolului al XV-lea. Otto E. Neugebauer în 1957 a susținut că dezbaterea din secolul al XV-lea a învățaților de limba latină a fost provocată de faptul că au fost informați de critica adusă lui Ptolemeu după Averroes de către școala persană de astronomie din statul Ilkhanat (secolele XIII - XIV) școală asociată cu observatorul Maragheh (în special lucrările lui Al-Urdi, Al-Tusi și Ibn al-Shatir).[1]

Ideea că teoria heliocentrică era și ea greșită în sensul ei strict a fost dezvoltată în pași. Faptul că Soarele nu este centrul universului, ci una din nenumăratele stele, a fost susținută puternic de Giordano Bruno; Galileo a afirmat aceeași idee, dar a spus foarte puțin în această privință, poate din teama de a nu supăra fețele bisericești. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, statutul Soarelui ca stea printre multe altele a devenit din ce în ce mai evident. Până în secolul al XX-lea, chiar și înainte de a se descoperi faptul că există multe galaxii, aceasta nu a mai fost o problemă.

Apparent retrograde motion
Mişcarea Soarelui (galben), Pământului (albastru) și a planetei Marte (roșu) în funcție de heliocentrism (stânga) și de geocentrism (dreapta), înainte de Revoluția Copernicană. Observați mișcarea retrogradă a lui Marte în dreapta. (Pentru a crea această animație, perioada de revoluție a lui Marte este descrisă ca având o durată exactă de 2 ani tereștri în loc de 1,88. Orbitele sunt reprezentate circular în modelul heliocentric.)

Referințe

  1. ^ George Saliba (1979). "The First Non-Ptolemaic Astronomy at the Maraghah School", Isis 70 (4), pp. 571–576.

Lucrari citate

  • Bala, Arun (). The Dialogue of Civilizations in the Birth of Modern Science. New York: Palgrave Macmillan. ISBN 978-0-230-60121-5. OCLC 191662056.
  • Drake, Stillman (). Galileo At Work. Chicago: University of Chicago Press. ISBN 0-226-16226-5.
  • Drake, Stillman (). Galileo: Pioneer Scientist. Toronto: The University of Toronto Press. ISBN 0-8020-2725-3.
  • Galilei, Galileo (). Sidereus Nuncius. Albert Van Helden (trans.). Chicago, Illinois: University of Chicago Press. ISBN 9780226279039.
  • Huff, Toby E. (2017). The Rise of Early Modern Science. Cambridge: Cambridge University Press. ISBN: 9781316417805.
  • Huff, Toby E. (Autumn–Winter 2002). "The Rise of Early Modern Science: A Reply to George Sabila". Bulletin of the Royal Institute of Inter-Faith Studies (BRIIFS). 4, 2.
  • Kuhn, Thomas S. (). The Copernican Revolution: Planetary Astronomy in the Development of Western Thought. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. ISBN 0-674-17103-9.
  • Kuhn, Thomas S. (1970). The Structure of Scientific Revolutions. Chicago: Chicago University Press. ISBN: 0226458032.
  • Koyré, Alexandre (2008). From the Closed World to the Infinite Universe. Charleston, S.C.: Forgotten Books. ISBN: 9781606201435.
  • Lin, Justin Y. (1995). The Needham Puzzle: Why the Industrial Revolution Did Not Originate in China. Economic Development and Cultural Change, 43(2), 269-292. Retrieved from https://www.jstor.org/stable/1154499.
  • Metzger, Hélène (1932). Histoire des sciences. Revue Philosophique De La France Et De L'Étranger, 114, 143-155. Retrieved from https://www.jstor.org/stable/41086443.
  • Osler, Margaret (). Reconfiguring the World. Baltimore, Maryland: The Johns Hopkins University Press. p. 184. ISBN 0-8018-9656-8.
  • Redd, Nola (mai 2012). „Johannes Kepler Biography”. Tech Media Network. Accesat în .
  • Saliba, George (1979). "The First Non-Ptolemaic Astronomy at the Maraghah School". Isis. 70 (4). ISSN 0021-1753.
  • Sabila, George (Autumn 1999). "Seeking the Origins of Modern Science?". Bulletin of the Royal Institute for Inter-Faith Studies (BRIIFS). 1, 2.
  • Sabila, George (Autumn–Winter 2002). "Flying Goats and Other Obsessions: A Response to Toby Huff's "Reply"". Bulletin of the Royal Institute for Inter-Faith Studies (BRIIFS). 4, 2.
  • Singer, Charles (). A Short History of Science to the Nineteenth Century. Clarendon Press.
  • Thoren, Victor E. (). Tycho Brahe. In Taton and Wilson (1989, pp. 3–21). ISBN 0-521-35158-8.
Averroes

Averroes (n. 1126 în Cordoba (Spania) - d. 10 decembrie 1198 în Marrakech, în Maroc, a fost unul din cei mai importanți filosofi arabi ai Evului Mediu. A fost, de asemeni, medic, teolog și expert în jurisprudența islamică. Cronologic, este ultimul mare filosof arab al Evului mediu.

Numele său original în arabă este ابوالوليد محمد بن احمد بن محمد بن رشد - Abū l-Walīd Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd; formele Averroes sau Averrhoes sunt latinizări ale numelui Ibn Rushd.

Gioacchino da Fiore

Gioacchino da Fiore, uneori cunoscut și ca Ioachim din Fiore sau Joachim de Floris, (n. 1135 – d. 30 martie 1202) a fost unul dintre cei mai influenți teologi și filosofi ai Evului Mediu, călugăr cistercian și fondatorul ordinului monastic San Giovanni in Fiore din Calabria. Plasat de Dante în Paradis (Cântul XII), Gioacchino este inițial considerat profet, ulterior eretic, scrierile sale influențând Ordinul Franciscan, mișcările escatologice medievale, respectiv filosofia istoriei.

Gioacchino da Fiore este cunoscut în primul rând pentru împărțirea istoriei în trei epoci sau stări: a Tatălui, a Fiului și a Spiritului, în care Trinitatea se revelează progresiv și pedagogic umanității: 1. Prima epocă istorică este a Tatălui, sau a Legii, în care oamenii au trăit sub semnul fricii și al servitudinii; 2. A doua epocă este a Fiului, sau a Evangheliei, în care oamenii trăiesc în credință și supunere filială; 3. A treia epocă va fi a Spiritului Sfânt, care va sta sub semnul iubirii și al libertății, în care Dumnezeu se va revela direct în inimile tuturor oamenilor. Astfel, conform lui Gioacchino da Fiore, ideea de „împlinire a timpurilor” nu trebuie înțeleasă ca fiind ceva care va surveni la sfârșitul lumii, în afara timpului istoric, ci ca un eveniment viitor care se va realiza în cadrul istoriei. Ideile sale au fost ulterior radicalizate de către adepții săi, pregătind astfel apariția atât a mișcărilor reformatoare, cât și a milenarismelor politice din Europa. Pe de altă parte, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat constant în scrierile sale impulsul pozitiv adus de Gioacchino da Fiore în Biserică și influența sa majoră asupra teologiei și filosofiei lui Bonaventura.Operele principale ale lui Gioacchino da Fiore sunt Concordia novi et veteris Testamenti, Expositio in Apocalypsim, Psalterium decem chordarum și Liber figurarum.Receptarea și influența gioachimismului se întinde dincolo de teologie, filosofia istoriei și cea politică, despre ideile abatelui calabrez întâlnindu-se referințe și în opere literare precum Ulise de James Joyce, Liturghia neagră de Joris-Karl Huysmans, Tablele Legilor de William Butler Yeats sau Numele trandafirului de Umberto Eco. De asemenea, Barack Obama s-ar fi referit în discursurile sale la figura lui Gioacchino da Fiore. Conform încetățenirii în literatura de specialitate de limbă română, adepții teoriilor sale despre desăvârșirea umanității într-o epocă istorică viitoare se numesc gioachimiți.

În prezent se află în pregătire publicarea traducerii în limba română a tratatului Manual pentru lectura Apocalipsei.Pentru mai multe informații a se consulta site-ul oficial dedicat gândirii lui Gioacchino da Fiore în limba română.

Heliocentrism

În astronomie, heliocentrismul este teoria că Soarele este centrul sistemului solar. Cuvântul provine din limba greacă (ήλιος Helios = soare și κέντρον kentron = centru). În istorie, heliocentrismul s-a opus geocentrismului, teorie ce punea Pământul în centrul Universului. Distincția între Sistemul Solar și Univers nu a devenit clară decât în perioada modernă, dar este importantă în ce privește controversa între cosmologie și religie). Grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-lea î.e.n., a fost primul care a sugerat că Pământul se rotește în jurul Soarelui care stă fix. Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-lea, preotul, matematicianul și astronomul Nicolaus Copernic a prezentat un model matematic complet al unui sistem heliocentric, mai târziu extins și perfecționat de Johannes Kepler.

Ibn al-Shatir

Ala Al-Din Abu’l-Hasan Ali Ibn Ibrahim Ibn Al-Shatir și a fost cel mai renumit astronom musulman al secolului XIV, făcând progrese substanțiale în proiectarea instrumentelor astronomice.

A fost de asemenea muwaqqit la Moscheea Omeyada din Damasc, matematician, inginer și inventator.

Cea mai semnificativă contribuție a sa în astronomie a fost teoria planetară.

Impactul potențial al contactului cu o civilizație extraterestră

Impactul cultural potențial al contactului cu o civilizație extraterestră se referă la totalitatea schimbărilor aduse științei terestre, tehnologiei, religiei, politicii și ecosistemelor care ar rezulta din contactul cu o civilizație extraterestră. Acest concept este strâns legat de căutarea vieții inteligente extraterestre (SETI), care încearcă să găsească o viață inteligentă în spațiul non-terestru, spre deosebire de analiza implicațiilor și consecințelor unui astfel de contact.

Modificările potențiale care rezultă din contactul cu o civilizație extraterestră ar putea varia foarte mult în funcție de magnitudine și de tipul contactului, de nivelul de avansare tehnologică, a gradului de bunăvoință sau de agresiune a civilizației extraterestre, de etica acesteia și de nivelul de înțelegere reciprocă între aceasta și omenire. Mediul prin care este contactată omenirea, fie că este vorba de radiație electromagnetică, fie interacțiune fizică directă, fie prin obiecte extraterestre etc. ar putea influența rezultatul contactului respectiv. Luând în considerare toți acești factori, s-au dezvoltat mai multe teorii pentru a se încerca să se definească implicațiile unui contact extraterestru.

Un contact cu o civilizație superioară tehnologic, cu un avans uriaș față de omenire, a fost adesea comparat cu întâlnirea dintre două culturi umane foarte diferite, mai ales cu Schimbul columbian sau Marele Schimb dintre cele două Americi, Africa de Vest și Lumea Veche din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Astfel de întâlniri au avut ca rezultat distrugerea civilizației contactate (spre deosebire de „contactor”, care inițiază contactul) și, prin urmare, distrugerea civilizației umane ar putea fi rezultatul posibil contactului cu o civilizație extraterestră. Alte studii resping această ipoteză, sugerând un impact științific benefic ca revoluția copernicană sau darwiniană. Contactul cu o civilizație extraterestră este, de asemenea, analog cu numeroasele întâlniri între speciile native și invazive non-umane care ocupă aceeași nișă ecologică. Cu toate acestea, în absența unui contact public verificabil până în prezent este imposibil de prezis cu certitudine care ar fi rezultatul.

Jacob Taubes

Jacob Taubes (n. 25 februarie 1923, Viena, Republica Austriacă – d. 21 martie 1987, Berlin, RDG) a fost un filosof, istoric al religiilor, rabin. S-a născut la Viena, a studiat în Elveția, la Zürich și Basel, iar apoi a lucrat în cadrul Seminarului Teologic Evreiesc din New York, la Universitatea din Ierusalim și la Universitatea Harvard. În Statele Unite ale Americii a predat la universitățile Princeton și Columbia. Din 1966 a ținut cursuri și seminarii la Freie Universität din Berlin și la Maison des Sciences de l’Homme din Paris. În mare parte, opera sa a fost publicată postum.

Nasir al-Din al-Tusi

Khawaja Muḥammad ibn Muḥammad ibn Ḥasan Ṭūsī (în persană: محمد بن محمد بن الحسن طوسی, n. 18 februarie 1201 - d. 26 iunie 1274‎), cunoscut și ca Naṣīr al-Dīn al-Ṭūsī, a fost un savant persan cu multiple preocupări: astronomie, chimie, biologie, matematică, filozofie, fizică, medicină și teologie.

Nicolaus Copernic

Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar.

Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez.

Paradigmă

Paradigma este o construcție mentală larg acceptată, care oferă unei comunități sau unei societăți pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identități de sine (a activității de cercetare de exemplu) și astfel pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini.

La Thomas Kuhn baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea științifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme.

Paradigmele înțelese ca realizări științifice exemplare, ca exemple concrete de formulări și soluții ale problemelor științifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de știință asupra fundamentelor, ce distinge orice cercetare științifică matură.

Paradigmele sunt realizări științifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni.

Ca realizări științifice care oferă modele de formulare și rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entități complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală și metodologică. Cunoașterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea și rezolvarea de probleme pe baza cunoașterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numește „știință normală” sau „cercetare normală”.Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor.

Paradigma este adesea folosit pentru a descrie sistemul de referință care determină felul în care percepem lumea. Termenul este de regulă folosit pentru a descrie o stare de spirit generală a unei persoane. Avantajul paradigmelor constă în faptul că ele acționează ca un filtru decisiv, oferindu-ne un soi de stenogramă cognitivă, o metodă de a gestiona rapid complexitatea informațiilor din lumea înconjurătoare. Și ca să folosim din nou analogia creierului asemenea unui burete care absoarbe informațiile din jurul lui, fără paradigme creierul nu ar putea controla fluxul continuu de informații pe care le are la dispoziție. El nu se poate descurca cu dimensiunea și complexitatea cantităților uriașe de informații și să se folosească de ele în mod eficient.

Dezavantajele paradigmelor constă în faptul că ele se comportă ca niște căști pentru o realitate virtuală, determinând pe ce anume să ne concentrăm și limitându-ne viziunea asupra lumii înconjurătoare.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.