Război de gherilă

Război de gherilă este un nume dat unui stil neconvențional de luptă practicat de un număr mic de combatanți (de regulă civili), care utilizează tactici bazate pe mobilitate pentru a lupta contra unei armate mai mari și mai puțin mobile. Trupele de gherilă se folosesc de ambuscade (atragerea inamicului într-un teritoriu nefamiliar și/sau nepropice acestuia) și atacuri-surpriză îndreptate asupra unor ținte vulnerabile din teritoriul inamic.

Război

Ramses II at KadeshDavid - Napoleon crossing the Alps - Malmaison1M1A1 abrams front

Istorie militară
Portal:Război    
Al Doilea Război al Burilor

Al Doilea Război al Burilor (în engleză Second Boer War, în neerlandeză Tweede Boerenoorlog, în afrikaans:Tweede Vryheidsoorlog sau Tweede Boereoorlog), a fost un conflict desfășurat între 11 octombrie 1899 și 31 mai 1902 între Imperiul Britanic și burii neerlandofoni din cele două republici independente: Republica Sud-Africană (Republica Transvaal) și Statul Liber Orange. El s-a sfârșit prin anexarea regiunii de către Imperiul Britanic și formarea Uniunii Africii de Sud ca parte din Commonwealth.

Împreună cu Primul Război al Burilor (decembrie 1880 – martie 1881), perioada este cunoscută sub numele de „Războaiele Burilor”.

Algeria

Republica Algeriană Democratică și Populară (în arabă: الجمهورية الجزائرية الديمقراطيةالشعبية, în franceză: République Algérienne Démocratique et Populaire, în berberă: ⴷⵣⴰⵢⴻⵔ Tagduda tamegdayt taɣerfant tazzayrit) este o țară din nordul Africii ce are ca vecini Marea Mediterană la nord, Tunisia la nord-est, Libia la est, Niger la sud-est, Mali și Mauritania la sud-vest și Maroc la vest precum și câțiva kilometri din teritorile anexate din Sahara Occidentală. Denumirea Algeria (Arabă al-jazā’ir الجزائر) este derivat de la capitala țării, Alger, care însăși provine de la cuvântul arab care desemnează insulele referindu-se la cele patru insule din apropierea coastei capitale existente până la unirea cu continentul în 1525.

Anglia romană

Anglia Romană, numită și Britannia, partea de sud a insulei Marii Britanii care a fost controlată de Imperiul Roman între 43 și 410.

Conflictul din Țara Bascilor

Conflictul din Țara Bascilor a fost un conflict armat (pe durata anilor 1959 - 2011), care a suprapus pe de-o parte Spania și Franța, iar pe de alta Mișcarea de Eliberare Națională Bască și susținătorii acesteia.

Țara Bascilor (în bască Euskadi) este o comunitate autonomă din nordul Spaniei, cu o populație totală de 2,19 mln. de locuitori (2012), preponderent bască, însă pe lângă aceasta importante comunități basce mai există și în nordul comunității autonome Navarra și în regiunea franceză Labourd.

Corpul Voluntarilor „Horia”

Corpul Voluntarilor „Horia” a fost o unitate militară formată din voluntari români, constituită în principal din membri ai Gărzilor Naționale și din alți tineri, cu baza de recrutare în plășile Hălmagiu, Baia de Criș, Brad, Abrud, Câmpeni. La originea formării sale a stat decizia Consiliul Dirigent din Transilvania de a lua măsuri de organizare a unei rezistențe active la vest de Linia de demarcație stabilită în ianuarie 1919, decizie cu a cărei punere în practică au fost însărcinați deținătorul portofoliului Resortului Organizării Dr. Ioan Suciu și ofițerul Florian Medrea.

Nucleul viitorului Corp l-au constituit Gărzile Naționale din Țara Hălmagiului, împreună cu gărzile retrase din comitatul Arad pe valea Crișului Alb după stabilirea celei de-a treia linii de demarcație dintre trupele române și maghiare. Aceste gărzi depășindu-și mandatul primit de la Consiliul Național, au început să se transforme în instrument combativ cu scopul opunerii de rezistență trupelor ungare. Aflate în sfera de competență a trupelor Brigăzii a IV-a din Divizia 2 Vânători cu cartierul la Brad, gărzile au contribuit activ printr-un război de gherilă la frânarea înaintării inamicului.

Înființarea propriuzisă a Corpului s-a făcut pe 15-16 februarie 1919, efectivul acestuia ajungând la aproximativ 4.000 de oameni. Implicat activ în pregătirea Ofensivei din Aprilie a trupelor române, Corpul a fost reorganizat ulterior în Regimentul 86 Infanterie, intitulat Regimentul de Infanterie Beiuș după eliberarea orașului Beiuș – la care și-a adus contribuția

Cămășile Roșii

Cămășile roșii (în italiană Camicie rosse) este numele dat voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi din Italia de sud din timpul Expediției celor O Mie, dar uneori este folosit și la alte campanii ale acestuia. Numele provine de la culoarea cămășilor purtate de voluntari.

Franz von der Trenck

Baronul Franz von der Trenck (în germană Franz Freiherr von der Trenck, în croată Barun Franjo Trenk, n. 1 ianuarie 1711 la Reggio di Calabria - d. 4 octombrie 1749 la Brno) a fost un militar austriac.

S-a distins în Războiul de Succesiune Austriacă, fiind în fruntea unor trupe de mercenari croați, specializați în război de gherilă.

În urma insuccesului din bătălia de la Soor împotriva lui Frederic al II-lea al Prusiei, este urmărit și condamnat, fiind nevoit să se retragă în Provinciile Unite.

În 1749 este arestat și închis în fortăreața Špilberk de la Brno, unde își petrece ultima perioadă a vieții.

Imperiul Britanic

Imperiul Britanic este numele atribuit Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor dominioane, colonii, și altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei Britanice de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XX-lea. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la începutul secolului al XIX-lea, cuprinzând peste 20% din suprafața uscată a Terrei și mai mult de 400 milioane de locuitori, fiind cel mai mare imperiu din istorie.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult, și, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii. Relații de schimb și comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înființată în 1600. Totuși, colonizarea engleză în cele două Americi era aproape inexistentă în secolul XVI. Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke, de pe coasta nord-americană, în 1585, de către Sir Walter Raleigh. Această așezare nu a rezistat, și Anglia nu va mai avea nici o tentativă de explorare și colonizare în cele două Americi, până în 1604, după pacea încheiată cu Spania.

Kleft

Klefți (în limba greacă: κλέφτης, pl. κλέφτες - kleftis, kleftes, cuvânt care însemna la origini „brigand”) erau insurgenți antiotomani din regiunile muntoase și rurale ale Greciei Otomane. Ei erau descendenții grecilor care se retrăseseeră în munți în timpul secolului al XV-lea pentru ca să scape de opresiunea otomană. Ei s-au aflat într-o continuă stare de război cu autoritățile otomane și au rămas activi ca briganzi până în secolul al XIX-lea.Termenii cleptomanie și cleptocrație sunt derivatele aceleiași rădăcini grecești, κλέπτειν (kleptein), „a fura”.

Kurdistan

Kurdistan (kurdă: كوردستان, însemnând "Pământul kurzilor"; antic: "Corduene", vechi: "Koordistan", "Curdistan", "Kurdia", și Kurdă: "Kurdewarî") este numele unei regiuni geografice și culturale din Orientul Mijlociu, locuită cu preponderență de kurzi.

Kurdistanul cuprinde părți largi din estul Turciei (Kurdistanul Turc), nordul Irakului (Kurdistanul Irakian), nord-vestul Iranului (Kurdistanul Iranian) și părți mai mici din Azerbaijan (Kurdistan Uyezd), nordul Siriei (Rojava) și din Armenia.. Regiunea este delimitată aproximativ de munții Zagros și de culmile estice al munților Taurus.Din punct de vedere politic, Kurdistanul Irakian este singura regiune kurdă care și-a câștigat recunoașterea oficială internațională ca entitate federală autonomă. Kurzii din Iran sunt de asemenea recunoscuți oficial ca minoritate, deși pe teritoriul iranian nu există nicio entitate autonomă kurdă.

În unele orașe kurde, așezările urbane pot fi datate timpurilor preistorice, în special în Piranshahr cu o așezare urbană veche de 8.000 de ani și în Erbil cu o așezare urbană veche de 6.000 de ani.

Mișcările de rezistență în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Mișcările de rezistență din timpul celui de-al doilea război mondial s-au manifestat în țările ocupate printr-o multitudine de forme, începând cu necooperarea pasivă, continuând cu dezinformarea, ascunderea piloților aliați doborâți și culminând cu lupta armată directă.

Printre cele mai importante mișcări de rezistență s-au numărat cele ale partizanilor iugoslavi, sovietici, Armatei teritoriale poloneze, maquisului francez, italienilor, grecilor și Milorgului norvegian. Și în alte țări au existat mișcări de rezistență împotriva forțelor de ocupație ale Axei. Chiar și în Reich a existat o mișcare antinazistă. Deși insulele britanice nu au fost ocupate în timpul războiului, în Regatul Unit s-au făcut pregătiri pentru crearea unei mișcări clandestine antigermane, care să intre în acțiune în cazul unei invazii inamice (Auxiliary Units).

Aliații au înființat o serie de organisme pentru sprijinirea mișcărilor de rezistență existente sau pentru formarea unora noi – Direcțiunea operațiunilor speciale (SOE) britanică, sau Biroul de operațiuni strategice american (precursorul CIA).

Au existat și mișcări de rezistență care au luptat împotriva Aliaților. În Africa italiană de est (Etiopia, Eritreea, Somalia), italienii au purtat un război de gherilă împotriva aliaților între 1941 – 1943. Mișcarea „vârcolacilor” germani s-au stins rapid după înfrângerea celui de-al treilea Reich, în timp ce, în statele baltice, luptătorii Frăției pădurii au continuat să se opună sovieticilor până în deceniul al șaptelea.

Nestor Mahno

Nestor Ivanovici Mahno (în limbile Нестор Іванович Махно, Нестор Иванович Махно; n. 26 octombrie/7 noiembrie 1888, Huleaipole, Imperiul Rus – d. 6 iulie 1934, Paris, Franța) a fost un conducător revoluționar și militar ucranean anarho-comunist care a condus o armată anarhistă-independentistă în estul Ucrainei în timpul Războiului Civil din Rusia.

Mahno a fost comandantul „Armatei Revoluționare Insurecționare Ucrainene” formate în majoritate din țărani, cunoscute și ca „Armata Anarhistă Neagră”. El a condus un război de gherilă în timpul Războiului Civil din Rusia. El i-a sprijinit pe rând pe bolșevici și Gărzile Roșii, Directoratul Ucrainean, din nou pe bolșevici, după care a trecut la organizarea unui a Teritoriilor libere ale Ucrainei, o societate anarhistă, care ar fi trebuit să se opună autorității statale capitaliste sau comuniste.

„Teritoriul liber” și-a încetat existența odată cu consolidarea puterii bolșevice. Mahno a fost descris de teoreticianul anarhist Emma Goldman drept „o figură extraordinară” care a condus o mișcare revoluționară țărănească.

Mahno este considerat inventatorul „taceankăi”, o platformă mobilă trasă de cai, pe care se monta o mitralieră grea.

Ocuparea Irakului din 2003-2004

Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei și într-o proporție mai mică de alte țări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbușirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele Unite) și să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forțele de ocupare în timpul invaziei Irakului din 2003.

Pentru a organiza reconstrucția, s-a creat un Birou de Reconstrucție și Asistență Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer.

S-a început împărțirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu.

O problemă gravă de rezolvat de către forțele de ocupație este instabilitatea și câteva cazuri de inexistență, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului și a electricității, distruse de americani în timpul invaziei.

Bremer a anunțat că suveranitatea și controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practivă, acest guvern este limitat puternic, datorită absenței unor importanți lideri sciiți, lipsa de control asupra activității trupelor străine și atacurile teroriste ale rezistenței irakiene.

Panduri

Pandurii (din croată panduri) au fost inițial trupe neregulate, al căror prim obiectiv era purtarea unui război de gherilă și lupta în formații desfășurate. La origine, denumirea de panduri o aveau gărzile de corp înarmate ale nobililor croați din secolele XVII-XVIII, din regiunea Slavonia.

În secolul al XVIII-lea, după eliberarea Croației de sub ocupația otomană, au fost integrați în armata habsburgică și folosiți în luptele duse între 1740-1763 în Silezia și Bavaria.

Denumirea de panduri a fost extinsă la soldații români, maghiari și sârbi din armata imperială, care au apărat granița militară, frontiera de sud a Imperiului Habsburgic, împotriva Imperiului Otoman. În perioada stăpânirii austriece asupra Olteniei, ca răspuns față de proliferarea haiduciei, Habsburgii au încercat să recruteze unii din acești haiduci ca panduri pentru menținerea ordinii publice. Noțiunea s-a păstrat și fără controlul imperial după retrocedarea Olteniei în 1739; astfel, în 1821, Tudor Vladimirescu, liderul unei astfel de grupări paramilitare, denumită panduri, a declanșat o revoltă concomitentă cu războiul grec de independență.

Revolta arabă

Revolta arabă (1916–1918) (în limbile arabă: الثورة العربية, Al-Thawra al-`Arabīya, turcă: Arap İsyanı) a fost o rebeliune inițiată de șeriful Hussein bin Ali cu scopul câștigării independenței de sub jugul Imperiului Otoman și crearea unui stat arab unificat care s-ar fi întins de la Alep (Siria) până la Aden (Yemen).

Război asimetric

Un război asimetric este acel război în care există un dezechilibru substanțial între inamici, sau care folosesc strategii și tactici total diferite.

Pentru a compensa dezechilibrul mijloacelor tradiționale de război, partea mai slabă a războiului asimetric recurge la mijloace neconvenționale: război de gherilă, rezistență pasivă, acte de terorism, război psihologic, sprijin pentru grupurile și mișcările anti-guvernamentale.

Războiul Irlandez de Independență

Războiul Irlandez de Independență (Irlandeză: Cogadh na Saoirse, cunoscut de asemenea și ca Războiul Anglo-Irlandez sau Războiul Tan) a fost un război de gherilă purtat de către Armata Republicană Irlandeză (IRA) împotriva guvernului britanic și a forțelor sale din Irlanda.

Războiul Peninsular

Războiul din Spania și Portugalia, cunoscut în literatura spaniolă sub numele de Războiul de independență spaniol, în cea britanică sub numele de Războiul peninsular, a reprezentat un conflict militar ce a opus între 1807 și 1814, o armată franceză cunoscută sub numele de „Armata din Spania” unor armate regulate spaniole, portugheze și britanice, susținute de un redutabil război de gherilă, izbucnit în mai multe regiuni ale Regatului Spaniei. Războiul s-a încheiat în 1814, în urma victoriei celei de-a Șasea Coaliții asupra Imperiului Francez și aliaților săi.

Originile războiului sunt legate de intervenția militară franceză împotriva Portugaliei, aliată a Marii Britanii și care refuzase să se alăture Sistemului Continental. Traversând teritoriul aliaților lor spanioli în drumul spre Portugalia, în octombrie 1807, trupele franceze sunt foarte bine primite de populație, astfel că francezii ocupă Lisabona (30 noiembrie) iar familia regală portugheză, Bragança, în frunte cu regele Ioan al VI-lea se refugiază în Brazilia. Dar Spania începutului de secol XIX era o țară înapoiată, măcinată de o profundă criză politică și economică și un aliat nedemn de încredere pentru Napoleon I, care, din 1808 începe să ocupe sistematic țara. Relațiile franco-spaniole nu fuseseră bune în perioada 1805 - 1807 și ele se deteriorează iremediabil începând cu 2 mai 1808 atunci când francezii înăbușe o revoltă a populației madrilene. În ciuda acestei revolte, instigate de nobilimea spaniolă tocmai pentru a-l împiedica să plece, regele Spaniei, Carol al IV-lea și fiul său, Prințul Asturiilor, părăsesc țara și participă la Conferința de la Bayonne, în cadrul căreia regele abdică în favoarea fratelui Împăratului francez, Joseph, devenit José I al Spaniei. Insurecția antifranceză se răspândește însă rapid în toată peninsula, propagată de mica nobilime rurală conservatoare și de Biserica Catolică, care nu ierta ateismul Revoluției franceze.

Prima etapă a războiului este marcată de ralierea celei mai mari părți a armatei spaniole la cauza luptei antifranceze. Francezii înregistrează o serie de succese, dar suferă apoi un eșec umilitor pe 22 iulie la Bailen, unde un Corp de armată francez este silit să capituleze, iar pe 30 august francezii sunt nevoiți să încheie Convenția de la Cintra, în urma căreia trupele franceze evacuează Portugalia, în urma intervenției militare britanice. În noiembrie 1808, Napoleon intervine însă personal, în fruntea unei armate de 200 000 de oameni și înregistrează o serie de victorii zdrobitoare împotriva armatei spaniole, intrând în Madrid la 13 decembrie și obligându-i apoi pe britanici la o retragere precipitată spre mare, în vederea reîmbarcării. Reînarmarea Imperiului Austriac îl obligă însă pe Napoleon să se întoarcă la Paris în ianuarie 1809. Mareșalul Soult continuă urmărirea britanicilor, obligându-i să se reîmbarce în cadrul bătăliei de la Coruna, dar nereușind să cucerească Cadiz, fortăreața Juntei spaniole. Războiul de gherilă continuă însă, francezii ezitând între a lupta împotriva armatei regulate spaniole, ceea ce cerea concentrarea trupelor și lupta împotriva gherilelor, pentru care era necesară dispersarea trupelor. La sfârșitul lui 1809 și în 1810 francezii cuceresc Ciudad Rodrigo și Almeida și obligă armata britanică, redebarcată să se refugieze în spatele liniilor de la Torres Vedras, în apropiere de Lisabona.

O a doua fază a războiului începe în 1811, pe fundalul deplasării unui număr din ce în ce mai mare de soldați francezi spre Germania centrală, în vederea pregătirii campaniei din Rusia și a întăririi efectivelor armatei britanice conduse de Wellington, care trece la ofensivă în fața armatei inferioare numeric a lui Masséna, pe care nu îl poate însă învinge. Francezii nu își concentrează forțele în fața acestei amenințări și Marmont este învins de englezi la Salamanca (sau Arapiles), în iulie 1812 și, drept urmare, Regele José I este nevoit să își părăsească capitala pe 12 august. Revenit din Andaluzia, Soult îl împinge pe Wellington înapoi spre Ciudad Rodrigo și spre Portugalia, dar nu îl poate anihila. La începutul lui 1813, după dezastruoasa retragere din Rusia, Napoleon retrage cei mai buni soldați din Spania, înlocuindu-i cu recruți fără experiență. Armatele franceze nu mai pot spera să mențină controlul asupra țării și sunt respinse încet spre nord, după înfrângerea decisivă de la Bătălia de la Vitoria, de pe 21 iunie. Armatele ibero-britanice invadează Franța la sfârșitul lui 1813, asediind Bayonne și, în ciuda unei rezistențe dârze, Soult este nevoit să încheie armistițiul în aprilie 1814, după abdicarea Împăratului, eveniment ce marchează sfârșitul războiului din peninsula iberică. În Spania este restaurată dinastia de Bourbon, prin Ferdinand al VII-lea, care reinstaurează absolutismul monarhic.

Tactică militară

Tactica se referă la mijloacele practice folosite pentru a realiza strategia. Strategia este planul general. Pentru a da un exemplu din armată, strategia de a câștiga un război ar putea fi eliminarea capacităților de război inamice. Tacticile folosite pentru a realiza acest plan pot fi atacuri surprinzătoare, distrugerea sistemelor de telecomunicații, bombardamente ale obiectivelor strategice și alte asemenea tehnici speciale. Tactica depinde de strategie. Daca în război se folosește o strategie defensivă, se vor folosi anumite tactici (de exemplu război de gherilă), pe când dacă strategia este ofensivă, se vor folosi alte tactici (bombardamente strategice).

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.