Președinte al Comisiei Europene

Președintele Comisiei Europene este șeful Comisiei Europene, care reprezintă puterea executivă a Uniunii Europene. Președintele Comisiei conduce un cabinet de comisari, răspunzător în mod colectiv față de Parlamentul European, care este ales direct de către cetățenii UE. Președintele este împuternicit să aloce portofoliile, să remanieze sau să demită comisarii dacă este necesar.

Președintele Comisiei reprezintă Uniunea Europeană în străinătate, împreună cu Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

Postul a fost înființat în 1958. Fiecare nou președinte este numit de Consiliul European și ales în mod oficial de Parlamentul European, pentru un mandat de cinci ani. Actualul președinte este Jean-Claude Juncker, care a preluat funcția la 1 noiembrie 2014. Este membru al Partidului Popular European (PPE) și este fostul prim-ministru al Luxemburgului. Juncker este al 12-lea președinte, iar primul său vicepreședinte este Frans Timmermans.

Președinte al Comisiei Europene
European Commission

Emblema Comisiei
Ioannes Claudius Juncker die 7 Martis 2014
În funcție
Jean-Claude Juncker

din 1 noiembrie 2014

Comisia Europeană
Instituțiile Uniunii Europene
Reședință oficialăclădirea Berlaymont
Propus deConsiliul European
pe baza ultimelor alegeri europene
Numit deParlamentul European
Durata mandatului5 ani,
cel mult două mandate
Deținătorul inauguralWalter Hallstein
Înființare1 ianuarie 1958
AdjunctPrim Vice-Președinte al Comisiei Europene
Salariu306.655 € anual[1]
Websiteec.europa.eu

Istoric

În 1957 Comisia Comunității Economice Europene a fost înființată prin Tratatul de la Roma pe modelul Înaltei Autorități a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Primul președinte al comisiei a fost Walter Hallstein (CDU), care a început consolidarea legislației europene, astfel încât să aibă impact asupra legislațiilor naționale. Inițial guvernele naționale au dat puțină atenție administrației europene. Cu ajutorul Curții Europene de Justiție, Comisia a început să fie luată în serios.[2]

Bundesarchiv B 145 Bild-F004665-0003, Walter Hallstein
Walter Hallstein, primul președinte al Comisiei europene

În 1965 Hallstein a prezentat propunerile sale pentru politica agricolă comună, care ar oferi Comunității resurse financiare proprii, acordând mai multă putere Comisiei și Parlamentului și eliminând puterea de veto asupra agriculturii în Consiliu. Aceste propuneri au condus la o reacție imediată din partea Franței.[3] Hallstein știa că propunerile vor fi controversate și și-a luat personal sarcina de a le redacta neutralizând comisarul european pentru agricultură. Totuși, el a obținut sprijinul Parlamentului prin propunerile sale de a-și spori puterile și, de asemenea, și-a prezentat politica Parlamentului cu o săptămână înainte de a o prezenta Consiliului. Hallstein urmărea să demonstreze cum credea că ar trebui să fie condusă Comunitatea, în speranța de a genera un val de pro-europeanism suficient de mare pentru a depăși obiecțiile statelor membre. În urma succeselor repurtate, Hallstein a rămas încrezător în propunerile sale.[4]

1967–85

Munca lui Hallstein a lăsat poziția Comisiei ca o putere substanțială. Președinții au fost implicați în proiectele politice majore din anii 1970, cum ar fi Uniunea Monetară Europeană.[5] În 1970 președintele Jean Rey a asigurat resursele financiare proprii ale Comunității,[6] iar în 1977 președintele Roy Jenkins a devenit primul președinte al Comisiei care a participat la un summit G7 în numele Comunității.[7]

Cu toate acestea, din cauza unor probleme cum ar fi criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979, dificultățile economice au redus prioritatea integrării europene, timp în care numai președintele a încercat să mențină ideea în viață. Statele membre au creat Consiliul European pentru a discuta problemele de actualitate, dar Consiliul nu a reușit să urmărească proiectele majore, cum ar fi politica agricolă comună.[8] Comunitatea a intrat într-o perioadă de "euroscleroză", din cauza dificultăților economice și a dezacordurilor privind bugetul comunitar, iar în timpul Comisiei Thorn, președintele nu și-a putut exercita influența într-o măsură semnificativă.[9]

Prezidențialism. Comisia Delors

Jacques Delors, Kurt Furgler, Gaston Thorn, World Economic Forum 1986
Jacques Delors (stânga) a adus un suflu nou în președinția Comisiei Europene după o perioadă de "euroscleroză" în timpul predecesorului său, Gaston Thorn (dreapta)

Comisia a început să se recupereze în cadrul Comisiei președintelui Jacques Delors. El este considerat cel mai de succes președinte, fiind creditat că a dat comunității un sentiment de direcție și dinamism.[10] Internațional Herald Tribune a comentat munca lui Delors la sfârșitul celui de-al doilea mandat din 1992: "Dl. Delors a salvat Comunitatea Europeană de criză. A venit atunci când europesimismul era cel mai puternic. Deși era un necunoscut(în afara Franței) ministru de finanțe și fost deputat european, el a adus o nouă viață și speranță în Comunitatea Europeană și în Comisia descurajată de la Bruxelles. În primul său mandat, din 1985 până în 1988, a adunat Europa în jurul ideii de pieță unică și, atunci când a obținut al doilea mandat a început să îndemne europenii spre obiectivele mult mai ambițioase ale uniunii economice, monetare și politice".[11]

Dar Delors nu numai că a revigorat Comunitatea, el a dat un semnal pentru schimbarea funcției de președinte. Înainte de a ajunge la putere, președintele Comisiei reprezenta o poziție de "primul între egali"; când a părăsit funcția, el era liderul necontestat al comunității. Mandatul său a produs o președinție puternică și o comisie puternică, pe măsură ce președintele a devenit mai important. În urma tratatelor, această schimbare a fost cimentată, președintele fiind controlat în ceea ce privește alocarea portofoliilor și posibilitatea de a forța demisia comisarilor. Când președintele Romano Prodi a preluat mandatul cu noile puteri ale Tratatului de la Amsterdam, el a fost numit de către presă drept primul prim-ministru al Europei.[12][13] Activitatea președintelui Delors a mărit puterile Parlamentului, care la rândul lui l-a sprijinit. Comisiile ulterioare nu au beneficiat de același sprijin, iar în 1999, Parlamentul European și-a folosit puterile pentru a forța Comisia Santer să demisioneze.[14]

Controlul parlamentar

Vladimir Putin with Romano Prodi-1
Președintele Prodi a fost numit de presă "primul prim-ministru al Europei" datorită noilor sale puteri

Din punct de vedere istoric, Consiliul numea președintele Comisiei și întregul organism, în unanimitate, fără intervenția Parlamentului. Prin Tratatul privind Uniunea Europeană din 1993, Parlamentul European a devenit un organism ales direct de către cetățenii Uniunii Europene,[15] și a câștigat dreptul de a fi "consultat" cu privire la numirea președintelui și la dreptul de veto asupra întregii Comisii. Parlamentul a decis să interpreteze dreptul său de consultare ca pe o putere de veto a președintelui, pe care Consiliul a acceptat-o ​​fără echivoc.[16] Tratatul de la Nisa a schimbat votul Consiliului de la alegerea unanimă la un vot care necesită doar o majoritate. Aceasta a însemnat că ponderea Parlamentului în acest proces a crescut, rezultând un sistem cvasi-parlamentar în care un grup ar putea forma "guvernul". Acest lucru a devenit evident atunci când, în 2004, au fost nominalizați câțiva candidați, iar voturile de centru-dreapta au câștigat în fața grupurilor de stânga din Franța și Germania.[17] José Manuel Barroso, ales în acel an președinte al Comisiei, a fost apoi obligat să se abțină de la alegerea comisarilor, din cauza amenințării Parlamentului că nu va aproba componența Comisiei sale.[18]

Numire

Flickr - europeanpeoplesparty - EPP Congress Warsaw (290)
Preșdintele Barroso, de la Partidul Popular European (PPE), cel mai mare partid după alegerile din 2004 și 2009

Articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Lisabona, stabilește procedura de numire a președintelui și a echipei sale. Consiliul European votează cu majoritate calificată pentru un candidat la funcția de președinte, ținând cont de ultimele alegeri europene. Această propunere este apoi prezentată Parlamentului, care trebuie să aprobe sau să respingă numirea.

Dacă o majoritate absolută a deputaților europeni îl susțin pe candidat, el/ea este ales. Apoi, președintele, împreună cu Consiliul, înaintează echipa sa Parlamentului pentru a fi examinată. În mod normal, Parlamentul insistă ca fiecare dintre aceștia să se prezinte în fața comisiei parlamentare, care corespunde potențialului lor portofoliu, pentru o audiere publică. Parlamentul votează apoi Comisia în ansamblu; dacă este aprobată, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, numește președintele și echipa sa în funcție.[19]

Criterii

Numărul de președinți pe stat membru
 Luxemburg
3
 Franța
2
 Italia
2
 Belgia
1
 Germania
1
 Țările de Jos
1
 Portugalia
1
 Regatul Unit
1

Candidatul ales de Consiliu a fost deseori un politician important la nivel național, dar aceasta nu este un criteriu oficial. Alegerea președintelui trebuie să țină seama de rezultatul ultimelor alegeri parlamentare (adică candidatul susținut în special de partidul politic european victorios sau, cel puțin, de cineva din acea familie politică). Această prevedere nu a fost în vigoare în momentul nominalizării în 2004, dar Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta, care a câștigat alegerile, a exercitat presiuni pentru un candidat din propriile sale rânduri. În final, a fost ales candidatul PPE, José Manuel Barroso.[20]

Alte criterii considerate a influența alegerea Consiliului includ: partea Europei de unde provine candidatul, influența politică a candidatului, limba, competența în limba franceză considerată necesară de către Franța și gradul de integrare, dacă statul lor este membru al zonei euro și al Acordului Schengen.[21][22][23]

Există o presupunere conform căreia un președinte dintr-un stat mare este urmat de un președinte dintr-un stat mic, iar unul din stânga politică va fi urmat de unul din dreapta politică: Roy Jenkins (britanic socialist) a fost urmat de Gaston Thorn (liberal luxemburghez), Jacques Delors (socialist francez), Jacques Santer (creștin-democrat luxemburghez), Romano Prodi (creștin democrat de stânga italian) și Jose Barroso (creștin-democrat portughez). Cu toate acestea, în ciuda acestor presupuneri, acești președinți au fost de obicei aleși în timpul luptelor politice și al alianțelor. Delors a fost ales în urma unui dezacord franco-britanic față de Claude Cheysson, Santer fiind un compromis după ce Marea Britanie l-a acuzat pe Jean-Luc Dehaene, iar Prodi a fost susținut de o coaliție a 13 state împotriva preferinței franco-germane pentru Guy Verhofstadt.[24]

Alegeri

În februarie 2008, președintele Barroso a recunoscut că, în ciuda faptului că președintele avea în mod teoretic tot atât de multă legitimitate ca șefii de guverne, în practică nu era cazul. Prezența scăzută a alegătorilor creează o problemă pentru legitimitatea președintelui, iar analiștii susțin că dacă cetățenii ar vota pentru o listă de candidați pentru postul de președinte, prezența la vot se va dovedi mult mai mare decât în anii precedenți.[25]

În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European trebuie să țină seama de rezultatele ultimelor alegeri europene și, în plus, Parlamentul alege, mai degrabă decât să aprobe pur și simplu, candidatul propus de Consiliu.[26] Acest lucru a fost parțial pus în practică în 2004 când Consiliul European a selectat un candidat din partea partidului politic care a obținut o pluralitate de voturi în alegerile din acel an.

Au existat planuri de consolidare a partidelor politice europene[27] pentru ca acestea să-și propună candidați pentru viitoarele alegeri.[28][29] Partidul Liberal Democrat și Reformator a indicat, la congresul său din octombrie 2007, intenția de a transmite un candidat în cadrul unei campanii comune, dar nu a reușit să facă acest lucru. Partidul Popular European l-a selectat pe Barroso drept candidat și, ca cel mai mare partid, candidatura lui Barroso a fost reînnoită.

Spitzenkandidat

Laophorium Ioannis Claudii Juncker anno 2014
Pentru prima dată, înainte de alegerile din 2014 au fost nominalizați candidații prezidențiali. Acest lucru le-a permis să prezinte programe electorale și campanie pentru această poziție (autobuzul de campanie al lui Jean-Claude Juncker).

Procesul Spitzenkandidat (cuvântul german pentru "Candidat cap de listă") este metoda prin care fiecare grup politic major din Parlament desemnează câte un candidat pentru postul de președintele al Comisiei Europene înainte de alegerile europene. Deși procedura Spitzenkandidat nu este menționată în Tratatul UE, ea s-a bazat pe un acord între liderii UE din Consiliul European, Parlamentul European și partidele politice europene privind interpretarea textului tratatelor. Procedura Spitzenkandidat conferă președinția Comisiei candidatului cap de listă din partidul politic european care a câștigat cele mai multe locuri în Parlamentul European. Acest sistem a fost utilizat pentru prima dată în 2014, pentru alegerea actualului președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.

Eurodeputatul spaniol Esteban González Pons (Partidul Popular European) a spus "UE trebuie să fie mai democratică, mai transparentă sau nu va mai fi deloc. Faptul că cetățenii cunosc candidații la președinția Comisiei Europene înainte de alegeri este un pas important în direcția corectă".

Critici

Partidul președintelui francez, Emmanuel Macron a anunțat că nu va sprijini nici un grup politic din cadrul Parlamentului European care sprijină procedura Spitzenkandidat.[30]

Mai mulți comentatori au susținut că sistemul este nedemocratic și trebuie înlocuit cu un sistem mai direct.[31] Câteva sugestii în legătură cu aceasta au fost alegerea președintelui printr-o listă transnațională, cu alegeri directe[32] și cu alegeri primare.[33] Propunerile parlamentare de a se adopta unele dintre acestea înainte de alegerile din 2019 au fost respinse în Consiliu.[34]

Privilegiile de serviciu

Salariul lunar de bază al Președintelui este fixat la 138% din gradul de funcții publice de vârf [35] care, în 2013, se ridica la 25 351 EUR pe lună sau la 304 212 EUR pe an plus o indemnizație pentru o reședință egală cu 15% precum și alte indemnizații, inclusiv pentru educația copiilor și cheltuielile de uz casnic.[36]

Lista președinților

După Tratatul de fuziune

Comisia Comunităților Europene (1967–2009)

Comunitatea Economică Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Roma, în prezent cunoscut sub numele de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene; un tratat fondator al uniunii, care explică faptul că numărarea președinților începe cu primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene. Uniunea Europeană este, de asemenea, succesorul legal al Comunității Economice Europene sau al Comunității Europene așa cum a fost numit între 1993 și 2009. Înființarea Uniunii Europene în 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (în mod oficial Tratatul privind Uniunea Europeană Uniunea) nu a afectat numele poziției.

Partide

      Partidul Popular European       ALDE/ELDR       Partidul Socialiștilor Europeni       Progresivi democrați europeni

Portret Nume
(Naștere–Deces)
Țară Mandat
electoral
Term of Office Partid politic
2 Jean Rey World Economic Forum 1975 Jean Rey
(1902–1983)
 Belgia 30 iunie 1967 1 iulie 1970 Grupul Liberalilor și Aliaților
(PRL)
Comisia Rey

Federalist convins, el s-a angajat să consolideze instituțiile comunitare. A câștigat puteri sporite pentru Parlamentul European și a susținut alegerea Parlamentului prin vot universal. În timpul președinției sale, a supravegheat finalizarea uniunii vamale. De asemenea, el a jucat un rol important la summitul de la Haga din 1969, când liderii europeni au decis să lanseze integrarea europeană cu două noi inițiative: pe de o parte, Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene (UEM), iar pe de altă parte, Cooperarea Politică Europeană (EPC).

3 Franco Maria Malfatti crop Franco Maria Malfatti
(1927–1991)
 Italia 1 iulie 1970 1 martie 1972 Grupul creștin-democrat
(DC)
Comisia Malfatti
Comisia Malfatti a început odată cu relansarea procesului de integrare: adoptarea de către CE a unui cadru financiar și concurența pieței unice. A fost, de asemenea, începutul cooperării politice, al cooperării monetare și al extinderii, în urma discuțiilor deschise cu Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit. El a demisionat din acest post în 1972 pentru a candida în Italia.
4 Sicco Mansholt 1974 (1) Sicco Mansholt
(1908–1995)
 Țările de Jos 1 martie 1972 5 ianuarie 1973 Grupul Socialist
(PvdA)
Comisia Mansholt
Mansholt a devenit președinte al Comisiei Europene la 22 martie 1972 și a continuat în această funcție până la 5 ianuarie 1973. În acel moment a fost puternic sub influența Clubului de la Roma.
5 François-Xavier Ortoli (1973) (cropped) François-Xavier Ortoli
(1925–2007)
 Franța 5 ianuarie 1973 5 ianuarie 1977 Progresivi democrați europeni
(UDR)
Comisia Ortoli
Comisia Ortoli s-a confruntat cu criza petrolului din 1973 și creșterea prețurilor la aurul negru. Ortoli, primul și ultimul președinte gaullist al Comisiei, a fost unul dintre principalii arhitecți ai înființării Sistemului Monetar European (IMM) și a Unității Monetare Europene (ECU).
6 Roy Jenkins 1977b Roy Jenkins
(1920–2003)
 United Kingdom 1979 5 ianuarie 1977 19 ianuarie 1981 Partidul Socialiștilor Europeni
(Partidul Laburist)
Comisia Jenkins
Principala realizare a Comisiei Jenkins a fost dezvoltarea Uniunii Economice și Monetare a Uniunii Europene din 1977, care a început în 1979 ca Sistemul Monetar European, un precursor al monedei unice sau al euro. Președintele Jenkins a fost primul președinte care a participat la un summit G8 în numele Comunității. Jenkins a rămas la Bruxelles până în 1981, contemplând schimbările politice din Marea Britanie. În timpul Comisiei sale, au avut loc primele alegeri parlamentare europene în 1979.
7 Thorn Van Agt 1980 cropped Gaston Thorn
(1928–2007)
 Luxembourg 19 ianuarie 1981 6 ianuarie 1985 Partidul ELDR
(DP)
Comisia Thorn
În 1980 Thorn a fost ales ca președinte al Comisiei Comunităților Europene (denumită în prezent Uniunea Europeană), ca succesor al lui Roy Jenkins. A preluat funcția la 12 ianuarie 1981. A fost privit ca fiind foarte apropiat de președintele Franței, Valéry Giscard d'Estaing, și în general ca apărător al intereselor franceze în politica europeană. Deși Thorn nu a fost considerat ca un președinte puternic al Comisiei, în timpul mandatului său, Comisia a continuat să-și extindă puterea, atât în detrimentul guvernelor naționale ale membrilor CE, cât și al Parlamentului European, cu care Comisia s-a angajat într-o constantă lupta pentru putere.
8 Bundesarchiv B 145 Bild-F078267-0023, Bonn, Ministerpräsidenten mit EU-Kommissar Delors-CROPPED Jacques Delors
(n. 1925)
 Franța 1984
1989
6 January 1985 24 January 1995 Partidul Socialiștilor Europeni
(PS)
Comisia Delors
În cursul președinției sale, Delors a supravegheat reformele bugetare importante și a pus bazele pentru introducerea unei piețe unice în cadrul Comunității Europene, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. În toamna anului 1988, Delors s-a adresat Trade Union Congress, promițând că CE va fi o forță care să impună guvernelor introducerea unei legislații pro-forței de muncă. De asemenea, lungul său mandat a inclus semnarea Acordului Schengen (1985), extinderea Comunității Europene (Spania și Portugalia s-au alăturat în 1986), adoptarea Actului Unic European (1986), reforma politicii agricole comune (asociată cu crearea Programului european de ajutor pentru cei mai săraci și semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), care a marcat tranziția CE la Uniunea Europeană (1993). Ca o încercare de a întări executivul european, Jacques Delors a reprezentat Comunitatea Europeană la principalele summit-uri internaționale (întâlnirile G7 și OCDE, etc). De asemenea, Delors a inspirat Cartea albă.
9 Jacques Santer Jacques Santer
(n. 1937)
 Luxembourg 1994 24 ianuarie 1995 15 martie 1999[37] Partidul Popular European
(CSV)
Comisia Santer
Santer a devenit al 9-lea președinte al Comisiei Europene în 1995 ca un compromis între Regatul Unit și o alianță franco-germană, după ce premierul britanic John Major a foslosit freptul de veto împotriva candidatul franco-german Jean-Luc Dehaene. Acuzațiile de corupție referitoare la comisarii europeni individuali au condus la o anchetă privind deficiențele administrative (incompetență și malpraxis) de către un grup independent de experți. Comisia Santer a demisionat după scandalul corupției.
Immanuel Marín die 23 Novembris 2009 Manuel Marín
(1949–2017)
 Spania 15 martie 1999 17 septembrie 1999 Partidul Socialiștilor Europeni
(PSOE)
Comisia Santer (interim)
Președinte interimar după scandalul de corupție al Comisiei Santer.
10 Romano Prodi in Nova Gorica (2c) Romano Prodi
(n. 1939)
 Italia 1999 17 septembrie 1999 22 noiembrie 2004 Partidul ELDR
(Democrații)
Comisia Prodi
Prodi, un puternic susținător al Integrării europene, a devenit președinte al Comisiei Europene datorită sprijinului atât al Partidului Popular European cât și al Partidului Socialiștilor Europeni din Parlamentul European. În timpul președinției lui Prodi, în 2002, unsprezece state membre ale UE și-au abandonat monedele naționale și au adoptat euro ca monedă unică. În timpul mandatului lui Prodi, Comisia a cunoscut o creștere a puterii a puterii și a influenței după Tratatul de la Amsterdam. În 2004, UE a fost extinsă pentru a admite mai multe națiuni membre, cele mai multe părți ale fostului bloc sovietic. De asemenea, în timpul Comisie Prodi s-a semnat și s-a aplicat Tratatul de la Nisa, și s-a semnat Constituția europeană.
11 Barroso EPP Summit October 2010 José Manuel Barroso
(n. 1956)
 Portugalia 2009 22 noiembrie 2004 1 noiembrie 2014 Partidul Popular European
(PSD)
Comisia Barroso
În timpul primei sale președinții, pe agenda Comisiei s-au aflat următoarele priorități: Turcia care solicită aderarea la UE, reforma instituțiilor (Tratatul de la Lisabona), directiva Bolkestein, care vizează crearea unei piețe unice a serviciilor în cadrul UE, Strategia de la Lisabona, Sistemul de navigație Galileo, negocierile Agendei de dezvoltare de la Doha, Institutul European de Inovare și Tehnologie și un pachet UE privind schimbările climatice.

Comisia Europeană (2009–prezent)

La intrarea sa în vigoare în 2009, Tratatul de la Lisabona a redenumit Comisia Comunităților Europene în Comisia Europeană, reflectând numele de facto, precum și faptul că pilonii Comunităților Europene au fost desființați împreună cu restul sistemului pilon.

Partide

       Partidul Popular European

Portret Nume
(Naștere–Deces)
Țară Mandate Term of Office Partid politic
Barroso EPP Summit October 2010 José Manuel Barroso
(n. 1956)
 Portugalia 2004
2009
22 noiembrie 2004 1 noiembrie 2014 Partidul Popular European
(PSD)
Comisia Barroso
În 2012 Barroso a cerut UE să se transforme într-o "federație a statelor-națiune". Adresându-se Parlamentului UE la Strasbourg, Barroso a afirmat că a crezut că Grecia va putea rămâne în zona euro dacă ar respecta angajamentele sale. Barroso a stabilit, de asemenea, planuri pentru un singur mecanism de supraveghere pentru toate băncile din zona euro.
12 Ioannes Claudius Juncker die 7 Martis 2014 Jean-Claude Juncker
(n. 1954)
 Luxemburg 2014 1 noiembrie 2014 În funcție Partidul Popular European
(CSV)
Comisia Juncker
Criza refugiaților în Europa. Alegerile din Grecia, Polonia, Austria, Republica Cehă, Ungaria și Italia au ca rezultat un sprijin sporit pentru partidele naționaliste/populiste. Regatul Unit votează să părăsească Uniunea Europeană.

Note

  1. ^ „European Commission salaries” (PDF). European Voice. Politico (Supplement: The Companion to the European Commission): 56. februarie 2015. Accesat în .
  2. ^ Eppink 2007, pp. 221–2.
  3. ^ „The 'empty chair' policy”. CVCE. Accesat în .
  4. ^ Ludlow, N (). „De-commissioning the Empty Chair Crisis : the Community institutions and the crisis of 1965–6” (PDF). London School of Economics. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  5. ^ Eppink 2007, p. 222.
  6. ^ „The Rey Commission”. Europa (web portal). Accesat în .
  7. ^ „EU and the G8”. European Commission. Arhivat din original la . Accesat în .
  8. ^ Eppink 2007, pp. 222–3.
  9. ^ Eppink 2007, p. 24.
  10. ^ „The new Commission – some initial thoughts”. Burson-Marsteller. . Arhivat din original la . Accesat în .
  11. ^ Merritt, Giles (). „A Bit More Delors Could Revamp the Commission”. International Herald Tribune. Arhivat din original la . Accesat în .
  12. ^ James, Barry (). „Prodi to Have Wide, New Powers as Head of the European Commission”. International Herald Tribune. Arhivat din original la . Accesat în .
  13. ^ Rossant, John (). „Commentary: Romano Prodi: Europe's First Prime Minister? (int'l edition)”. Business Week. Accesat în .
  14. ^ Eppink 2007, p. 228.
  15. ^ „European Parliament”. European NAvigator. Accesat în .
  16. ^ Hix 2008, pp. 37–8.
  17. ^ Hix 2008, p. 38.
  18. ^ Hix 2008, p. 39.
  19. ^ Article 17 of the Treaty on European Union (Lisbon amended), (PDF) Eur-Lex
  20. ^ „Barroso Appointed EU Commission President”. Deutsche Welle. . Accesat în .
  21. ^ Fuller, Thimas (). „Portuguese premier wants to unite bloc : Barroso nominated to head EU executive”. International Herald Tribune. Arhivat din original la . Accesat în .
  22. ^ Stuart, Paul (). „Portugal's Prime Minister Barroso nominated as European Commission president”. World Socialist Web Site. Arhivat din original la . Accesat în .
  23. ^ „José Manuel Durão Barroso: The New Commission President”. Grayling. . Arhivat din original la . Accesat în .
  24. ^ Hix 2008, p. 156.
  25. ^ Mahony, Honor (). „Barroso admits legitimacy problem for commission president post”. EU Observer. Accesat în .
  26. ^ Hughes, Kirsty. „Nearing Compromise as Convention goes into Final Week?” (PDF). EPIN. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  27. ^ Mahony, Honor (). „European politics to get more political”. EU Observer. Accesat în .
  28. ^ Palmer, John (). „Size shouldn't matter”. The Guardian. UK. Accesat în .
  29. ^ „Leadership of the EU”. Federal Union. Arhivat din original la . Accesat în .
  30. ^ „Partidul președintelui Emmanuel Macron respinge procedura Spitzenkandidat prin care este ales președintele Comisiei Europene: Este o anomalie democratică”, Www.caleaeuropeana.ro, accesat în
  31. ^ Time for the Spitzenkandidat to die, Politico 11 July 2017
  32. ^ Why and How the Spitzenkandidaten Procedure Should be Further Developed, EUvisions 09 June 2016
  33. ^ Why Europe needs US-style primaries, Politico 20 December 2017
  34. ^ http://www.sven-giegold.de/wp-content/uploads/2016/04/COM-President-non-paper.pdf
  35. ^ REGULATION No 422/67/EEC, 5/67/EURATOM OF THE COUNCIL, EurLex
  36. ^ „Bureaucracy's Salaries Defended in Europe”. New York Times. . Accesat în .
  37. ^ Santer resigned before his mandate expired. His commission served in caretaker capacity under Marín till September. Replaced by Prodi, who completed Santer's mandate to 22 January 2000, when they were reappointed on their own mandate.

Legături externe

19 mai

19 mai este a 139-a zi a calendarului gregorian.

23 martie

23 martie este a 82-a zi a calendarului gregorian.

Alegeri pentru Parlamentul European, 2014

Alegerile pentru Parlamentul European au avut loc între 22 și 25 mai 2014 între cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Au fost cel de-al optulea scrutin de la primele alegeri directe în 1979.

Conform Tratatului de la Lisabona, numărul de aleși în Parlamentul European este de 751. În cadrul alegerilor pentru PE în România au fost desemnați 32 de europarlamentari.

Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în anul 2009, prevede alegerea președintelui Comisiei Europene de către plenul noului Parlament European, la propunerea Consiliului European. Acesta trebuie să aibă în vedere rezultatul alegerilor (art. 17 alin. 7 din tratat). Șanse reale pentru ocuparea funcției de președinte al Comisiei Europene au Jean-Claude Juncker din partea dreptei și Martin Schulz din partea stângii.

Comisia Santer

Comisia Santer, condusă de Jacques Santer, a fost Comisia Europeană între 1995 și 1999 15 martie 1999, când a avut loc o demisie în bloc, din cauza unor cercetări efectuate asupra membrilor în domeniul corupției.

Comisia Trilaterală

Comisia Trilaterală este o asociație particulară cu caracter secret înființată (organizatori de conflicte si razboaie) în 1973 de un număr de 300 oameni de afaceri, politicieni, intelectuali cu putere de decizie din trei zone geostrategice: Europa, America și Asia. Grupul a fost fondat din inițiativa bancherului american David Rockefeller.

Scopul organizației este asigurarea comunicării și cooperării între statele reprezentate. Membrii asociației (industriași, șefi de bănci, prim-miniștri și membri în diverse guverne ale lumii) sunt considerați de unii drept organism executiv din umbră care ar determina la nivel global deciziile politice luate de guvernele naționale și organizațiile internaționale, fiind astfel cel mai influent grup de lobby din lume.

Despre Comisia Trilaterală se spune că este, alături de Consiliul pentru Relații Externe și Grupul Bilderberg, vocea cu ultimul cuvânt în lume.

Printre membrii Comisiei Trilaterale: prințul Charles al Marii Britanii, José Manuel Durão Barroso, fost premier al Portugaliei și fost președinte al Comisiei Europene, fostul președinte american Bill Clinton, Tony Blair, fost premier al Marii Britanii, Gerhard Schröder, fost cancelar al Germaniei, Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA și Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate națională al lui Jimmy Carter.

Grupul european al Comisiei Trilaterale cuprinde 150 de membri, proveniți din următoarele state: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Norvegia, Polonia, Portugalia, Cipru, România, Slovenia, Spania, Suedia, Olanda și Marea Britanie. Cei doi membri români sunt Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, (care face parte și dintr-una din structurile de conducere, Comitetul Executiv) și Mihai Tănăsescu reprezentantul României la Fondul Monetar Internațional.

Reprezentanții Americii sunt în număr de 107: 85 din S.U.A., 15 din Canada și 7 din Mexic.

Zona Asia-Pacific are 117 membri, mai mult de jumătate dintre aceștia fiind din Japonia. Ceilalți provin din Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Taiwan, Hong Kong și grupul ASEAN (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Thailanda).

Frans Timmermans

Frans Timmermans (n. 6 mai 1961, Maastricht, Țările de Jos) este un politician și diplomat olandez. Din 2014 ocupă funcția de Prim-vicepreședinte al Comisiei Europene și Comisar european pentru o mai bună legiferare, relații interinstituționale, statul de drept și Carta drepturilor fundamentale. Anterior a fost ministru al afacerilor externe (2012-2014) și secretar de stat pentru afaceri europene (2007-2010) în Regatul Țărilor de Jos. A fost membru al Camerei Reprezentanților din 1998 până în 2007 și din 2010 până în 2012.

Este membru al Partij van de Arbeid, parte a Partidului Socialiștilor Europeni. Timmermans a fost un funcționar olandez în guvernul Țărilor de Jos din 1987 până în 1998, până când a devenit activ în politică.

Jacques Santer

Jacques Santer (n. 18 mai 1937, Wasserbillig[*]​, Luxemburg) este un om politic luxemburghez. A fost ministru de finanțe al Luxemburgului între 1979 și 1989, prim ministru între 20 iulie 1984 și 5 ianuarie 1995 și președinte al Comisiei Europene între 1995 și 1999. Între 1999 și 2004 a fost membru al Parlamentului European din partea Luxemburgului.

Jean-Claude Juncker

Jean-Claude Juncker (n. 9 decembrie 1954, Redingen[*]​, Luxemburg) este un politician creștin-democrat luxemburghez, prim-ministru al Luxemburgului între 20 ianuarie 1995 și 4 decembrie 2013. La data încetării mandatului său era premierul european cel mai vechi în funcție, aflat la guvernare timp de 18 ani.

În cadrul UE a fost până în 2013 președintele Euro-Grupului, o reuniune a miniștrilor de finanțe din statele care au adoptat moneda euro. Juncker a fost și ministru de finanțe luxemburghez între 1989-1995.

În iulie 2013, ca urmare a unui scandal politic legat de presupusa activitate necontrolată a serviciului secret luxemburghez (SREL), Juncker și-a anunțat demisia din funcția de prim-ministru.

La data de 15 iulie 2014 Juncker a fost ales de Parlamentul European în funcția de președinte al Comisiei Europene. A obținut 422 din cele 729 de voturi exprimate (751 în total), pragul necesar alegerii fiind de 376 de voturi. Și-a început mandatul în data de 1 noiembrie 2014, ca succesor al lui José Manuel Barroso. În data de 27 iunie 2014, în urma alegerilor europarlamentare din 2014, Juncker fusese propus de Consiliul European pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

Jean Rey

Jean Rey (n. 15 iulie 1902, Liège - d. 19 mai 1983, Liège) a fost un avocat și om politic belgian și militant valon. A fost ministru al reconstrucției în guvernul belgian (1954 - 1958).

În calitate de ministru a militat pentru înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și apoi a participat la negocierile pentru Tratatul de la Roma.

A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) și i-a succedat lui Walter Hallstein ca președinte al Comisiei Europene (1967-1970).

Fin diplomat și negociator abil, dă dovadă de eficacitate la întâlnirea la vârf de la Haga, unde se hotărăsc o serie de măsuri de relansare și accelerare a construcției europene.

Jen Rey este la originea sistemului resurselor financiare proprii ale Uniunii Europene, care a culminat, la 22 aprilie 1970, cu semnarea Tratatului de la Luxemburg, cunoscut sub denumirea scurtă Tratatul bugetar din 1970 (denumirea completă fiind: Tratatul de modificare a unor dispoziții bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene).

José Manuel Barroso

José Manuel Durão Barroso (n. 23 martie 1956, Lisabona, Portugalia) este un om politic portughez, fost prim-ministru și ministru de externe al Portugaliei, care a îndeplinit funcția de președinte al Comisiei Europene din 2004 până în 2014.

Partidul Democrat (Italia)

Partito Democratico (Partidul Democrat, PD) este un partid politic social-democrat din Italia. S-a format în anul 2007 prin fuziunea a două formațiuni de stânga.

Partidul Popular European

Partidul Popular European este un partid de centru-dreapta european, unul din cel mai mari partide transnaționale reprezentate în Parlamentul UE. PPE a fost fondat în 1976 de către partide occidentale creștin-democrate, dar mai târziu a primit și partide europene conservatoare sau alte formațiuni politice de centru-dreapta.

PPE este cel mai influent partid european. Este cel mai mare partid din Parlamentul European din 1999, din Consiliul European din 2002 și este de departe cel mai mare partid în cadrul prezentei Comisii Europene. Președintele Consiliului European și președintele Comisiei Europene aparțin PPE. De asemenea, mulți dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene au fost membri ai partidelor care au format mai târziu PPE. În afara UE, partidul deține majoritatea în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Partidul Socialist (Franța)

Partidul Socialist din Franța (în franceză Parti socialiste, PS) este un partid politic social-democrat și social-ecologist din Franța, cel mai mare partid francez de centru-stânga. Alături de republicanii, Partidul Socialist reprezintă unul dintre cele două partide politice majore contemporane în Franța. Partidul Socialist este succesorul de drept al Secțiunii Franceze a Internaționalei Muncitorești (SFIO) și în prezent este condus de prim-secretar Jean-Christophe Cambadélis. PS face parte din Partidul Socialiștilor Europeni (PES), Internaționala Socialistă (SI) și Alianța Progresivă.

Pentru prima dată Partidul Socialist a ajuns la putere în 1981, când candidatul său François Mitterrand a fost ales președinte al Franței în urma alegerilor prezidențiale din 1981. Cu susținerea președintelui Mitterrand, PS a format o majoritate de guvernamentală în Adunarea Națională în perioada 1981-1986 și 1988–1993. În alegerile prezidențiale 1995 liderul PS Lionel Jospin a suferi o înfrângere în față liderului Republicanilor Jacques Chirac, dar în 1997 a devenit prim-ministru deținând funcția până în 2002, când fiind candidatul socialiștilor în alegerile prezidențiale nu a reușit nici măcar să intre în turul doi.

În 2007, candidatul partidului pentru alegerile prezidențiale, Segolene Royal, a fost învinsă de Nicolas Sarkozy, candidatul UMP. Apoi, socialiștii au câștigat alegerile regionale și locale, iar în 2011 au preluat controlul asupra Senatului, pentru prima dată în mai mult de cincizeci de ani. Pe data de 6 mai 2012, François Hollande, prim-secretar al Partidului Socialist 1997-2008, a fost ales președinte al Franței, iar luna viitoare, partidul a câștigat majoritatea și în Adunarea Națională.

Din Partidul Socialist au făcut parte mai multe figuri care au acționat la nivel internațional: Jacques Delors, care a fost al optulea președinte al Comisiei Europene (1985-1994), Dominique Strauss-Kahn, care a fost director general al Fondului Monetar Internațional în anii 2007-2011, și Pascal Lamy, directorul general al Organizației Mondiale a Comerțului în anii 2005–2013.

În 2014, partidul avea 60.000 de membri. Printre cei mai cunoscuți membri ai acestui partid se numără: François Hollande, François Mitterrand, Ségolène Royal, Laurent Fabius, Dominique Strauss-Kahn, Claude Cheysson, Édith Cresson. Doi președinți ai celei de-a Cincea Republici Franceze, François Mitterrand (1981-1995) și François Hollande (2012-2017) au fost aleși în funcție din partea PS.

Romano Prodi

Romano Prodi (n. 9 august 1939, Scandiano, Italia) este un politician social-democrat italian.

A exercitat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri italian de la 18 mai 1996 la 9 octombrie 1998, succedându-l pe Lamberto Dini și fiind înlocuit de Massimo D'Alema.

După septembrie 1999 a devenit președinte al Comisiei Europene. Mandatul trebuia să se încheie la 1 noiembrie 2004, însă din cauza unor probleme la constituirea Comisiei Barroso termenul a fost extins până la 22 noiembrie 2004.

Din 2007 până în 2008 a fost președintele Partidului Democrat.

Sicco Leendert Mansholt

Sicco Leendert Mansholt (n. 13 septembrie 1908, Ulrum[*]​, De Marne, Țările de Jos – d. 30 iunie 1995, Wapserveen[*]​, Țările de Jos) a fost om politic din Țările de Jos.

Între 24 iunie 1945 și 3 iulie 1946 a deținut funcția de ministru al agriculturii și pescuitului.

El este inițiatorul Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunității Economice Europene. A fost vicepreședinte (1958-1972) și apoi președinte al Comisiei Europene (22 martie 1972 - 5 ianuarie 1973).

Ca omagiu pentru contribuția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.

Ursula von der Leyen

Ursula Gertrud von der Leyen, născută Albrecht, (n. 8 octombrie 1958, Ixelles, Belgia) este o politiciană creștin-democrată germană. Din decembrie 2013 până în iulie 2019 a îndeplinit funcția de ministru al Apărării, în guvernele III și IV Angela Merkel (CDU).

În data de 2 iulie 2019 a fost nominalizată de Consiliul European pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. În data de 16 iulie 2019 a fost votată de Parlamentul European. Ursula von der Leyen este al doilea președinte german al Comisiei Europene, după Walter Hallstein (CDU), care a fost primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene.Comisia von der Leyen urmează să își înceapă activitatea la 1 noiembrie 2019, ca succesoare a comisiei Juncker.

Vicepreședinte al Comisiei Europene

Vicepreședinte al Comisiei Europene este un post în cadrul Comisiei Europene ocupat de obicei de mai mult de un membru al Comisiei. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona din 2009, unul dintre aceste posturi este ex officio Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, alții fiind numiți de președintel Comisiei. În prezent, există șapte vicepreședinți ai Comisiei, inclusiv doi prim-vicepreședinți, dintre care unul este Înaltul Reprezentant.

Walter Hallstein

Walter Hallstein (n. 17 noiembrie 1901, Mainz - d. 29 martie 1982, Stuttgart) a fost un profesor de drept și om politic german, deputat în Bundestag din partea CDU.

În 1951 cancelarul german Konrad Adenauer (CDU) l-a numit pe Hallstein în fruntea delegației germane pentru negocierile asupra Planului Schuman de integrare a industriilor de oțel și cărbune din Franța și Germania. A fost primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene (azi Comisia Europeană), în perioada 1958-1967.

Între 1969 și 1972 a fost membru al Bundestag-ului. Numele său este asociat cu Doctrina Hallstein, o încercare de blocare a recunoașterii internaționale a Republicii Democrate Germane și a celorlaltor republici comuniste, proclamate după Al Doilea Război Mondial. În privința politicii Uniunii Sovietice a avertizat asupra „finlandizării” Germaniei și a pledat pentru relații apropiate cu Statele Unite ale Americii.

A fost un susținător energic al unei Europe federale, cu o Comisie și un Parlament puternic. Hallstein s-a opus concepției despre o Europă a statelor, pentru care milita președintele francez Charles De Gaulle, cu mai multă putere acordată guvernelor naționale.

Ca omagiu pentru contribuția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.

Uniunea Europeană Președinți ai Comisiei Europene
Înalta Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952–1967)
Comisia (2009–prezent)

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.