Mezolitic

Mezoliticul (Epoca de Mijloc a Pietrei), epocă denumită și Epipaleolitic, încadrată aproximativ între 10.000/8.000 și 5.500 î.Hr., este perioada de retragere și dispariție a glaciațiunii Würm, precum și a variațiunilor climaterice care au condus și la schimbări ale vegetației și faunei.

În arheologia mondială , "Mezolitic" ( "mesos"= "mijloc", "litos"= "piatră") este perioada dintre Paleoliticul superior și Neolitic. Termenul Epipaleolitic este adesea folosit ca sinonim, în special în afara Europei de Nord, și pentru perioada corespunzătoare cu epipaleoliticul din Orientul Apropiat și cu cel din Caucaz . Mezoliticul are o durată variată în diferite părți ale Eurasiei. Aceasta se referă la perioada finală a vânători-culegătorilor în Europa și Asia de Vest, între sfârșitul ultimei glaciatiuni și revoluția neolitică. În Europa, aceasta se întinde de la 15 000 până la 5 000 de ani i.e.n.; în Asia de Sud-Vest de la 20.000 la 8.000 i.e.n. Termenul este mai puțin folosit in zonele din est, și nu deloc dincolo de Eurasia și Africa de Nord.

Tipul culturii asociate cu mezoliticul variază între zone, dar este asociat cu o scădere a grupurilor de vanatori de animalele mari în favoarea unui mod de viață mai larg de vânător-culegător și a dezvoltării unor instrumentele sofisticate și tipice și a unor arme litice mai mici decât echivalentele grele tipice ale paleoliticului. În funcție de regiune, pot fi găsite unele utilizări ale ceramicii și textilelor în locurile alocate mezoliticului, dar, în general, debutul agriculturii este considerat ca marca a tranziției în neolitic . Asezarile permanente tind să fie aproape de mare sau de rauri si fluvii, oferind o bună aprovizionare cu alimente. Întreprinderile mezolitice nu sunt văzute ca fiind foarte complexe, iar înmormântările sunt destul de simple; movile de înmormântar fiind un alt semn al neoliticului.

Hunter gatherer's camp at Irish National Heritage Park - geograph.org.uk - 1252699
Coliba de vanator-culegator din Patrimoniul National Irlandez.

Terminologia

Evolution of temperature in the Post-Glacial period according to Greenland ice cores
Evolutia temperaturii in perioada post-glaciara

Termenii "paleolitic" și "neolitic" au fost introduși de John Lubbock în lucrarea sa "Prehistoric Times" în 1865. "Mezoliticul" a fost adăugat ca o categorie intermediară dintre "Paleolitic" si Neolitic" de Hodder Westropp în 1866. Sugestia lui Westropp a fost controversată. O școală britanică condusă de John Evans (arhitectul John Evans)] a negat orice nevoie de o perioada intermediara: epocile s-au amestecat împreună precum culorile unui curcubeu, a spus el. O școală europeană condusă de Louis Laurent Gabriel de Mortillet a afirmat că există un decalaj între epoca anterioara și cea ulterioara.

Edouard Piette a susținut că a umplut decalajul cu denumirea sa de cultură aziliană. [Knut Stjerna] a oferit o denumire alternativă de "epipaleolitic", sugerând o fază finală a paleoliticului, mai degrabă decât o epocă intermediară , introdusă între paleolitic și neolitic.

Vere Gordon Childe, in lucrarea "Zorii Europei" (1947), afirmă ca s-au colectat suficiente date pentru a stabili o perioadă de tranziție între paleolitic și neolitic. Cu toate acestea, termenii "mezolitic" și "epipalaeolitic" rămân în competiție, cu diferite convenții de utilizare. În arheologia Europei de Nord, de exemplu în siturile arheologice din Marea Britanie, Germania, Scandinavia, Ucraina și Rusia, termenul de "Mezolitic" este aproape întotdeauna folosit. În arheologia altor domenii, termenul de "epipaleolitic" poate fi preferat de majoritatea autorilor sau pot exista divergențe între autori asupra termenului de utilizare sau a semnificației de atribuire fiecăruia. În Lumea Nouă, niciun termen nu este folosit (cu excepție în Arctica).

"Epipaleolitic" este uneori folosit de-a lungul "mezoliticului" pentru faza finala al paleoliticului superior imediat urmata de mezolitic. Deoarece "mezoliticul" sugerează o perioadă intermediară, urmată de neolitic, unii autori preferă termenul "epipaleolitic" pentru culturile de vanatori culegatori care nu sunt urmărite de tradițiile agricole, termenul de "mezolitic" fiind rezervat pentru culturi care sunt în mod clar succedate de revoluția neolitică, cum ar fi cultura Natufiană . Alți autori folosesc termenul "mezolitic" ca termen generic pentru culturile vânător-culegatori , indiferent dacă acestea sunt tranzitorii spre agricultură sau nu. În plus, terminologia pare a fi diferită între sub-disciplinele arheologice, "mezolitic " fiind utilizat pe scară largă în arheologia europeană, în timp ce "Epipalaeolitic" este mai frecvent utilizat în arheologia Orientului Apropiat.

Economia

Uneltele devin diverse. Se generalizează folosirea arcului cu săgeți în interdependență cu practicarea vânatului mic. Se remarcă marea răspândire a tehnicii microlitelor, care duce la mărirea productivității muncii și la creșterea rezervelor permanente de hrană - carne sau plante; dovadă: prezența unor gropi de provizii în așezări (exemplu: Shanidar). Economia este întemeiată pe vânătoare, pe pescuitul foarte dezvoltat cu noi unelte: plasele și vârșele, și pe culegerea, foarte dezvoltată, care va duce treptat la recoltare. Se dezvoltă totodată extragerea materiei prime și începe schimbul la mari distanțe.

Așezări și locuințe

Se accentuează procesul de stabilizare, bazat pe o economie mai avansată.

Relații sociale

În urma progreselor realizate în domeniul economic, comunitățile gentilice sunt mai strâns legate între ele. Apar premisele organizării tribale, constituită din mai multe ginți înrudite. Existența mormintelor singulare sau a cimitirelor de mici dimensiuni trebuie puse în legătură cu apariția unor mici nuclee: familii pereche.

Viața spirituală

Se păstrează, se pare, cultul fecundității.

Arta

Se menține pictura rupestră, apărută în paleoliticul supe­rior. Se practică sculptura în ronde-bosse, iar obiectele de uz casnic sunt, în continuare, decorate cu motive geometrice.

Vezi și

Artă preistorică

În istoria artei, arta preistorică este arta produsă în culturi preistorice, care încep undeva într-o istorie geologică foarte târzie și, în general, continuă până când cultura fie dezvoltă scrierea, fie alte metode de păstrare a evidențelor, sau face contact semnificativ cu o altă cultură care are, și care face unele recorduri de evenimente istorice majore. În acest moment începe arta antică, pentru culturile cele mai vechi cunoscute de știință. Data de sfârșit pentru epoca ce este acoperită de termen, astfel variază foarte mult între diferite părți ale lumii.Cele mai vechi artefacte umane care prezintă dovezi de manoperă cu un scop artistic sunt subiectul unor dezbateri. Este clar că o astfel de manoperă a existat cu 40.000 de ani în urmă în epoca Paleoliticului superior⁠(d), dar există dovezi de activitate artistică datând de acum 500.000 de ani efectuate de Homo erectus.

Din paleoliticul superior până în mezolitic, apar picturile rupestre și arta portabilă, cum ar fi figurinele, mărgelele și lucrări decorative pe unele obiecte utilitare. În neolitic apar dovezi de ceramică timpurie, precum și sculpturi și începutul construcției de megaliți. Primele lucrări de artă în piatră au apărut, de asemenea, în această perioadă. Apariția prelucrării metalelor în epoca de bronz a adus materiale suplimentare disponibile pentru a fi utilizate în a face artă, de asemenea o creștere a diversității stilistice, precum și crearea de obiecte care nu au avut nici o funcție utilitară evidentă, alta decât arta. De asemenea, s-a văzut dezvoltarea în unele domenii a artizanilor, o clasă de oameni specializați în producția de artă, precum și sisteme de scriere timpurie. Prin epoca fierului, civilizațiile cu scriere au apărut în Egiptul antic și în China antică.

Multe popoare din întreaga lume au continuat să producă lucrări artistice distinctive pentru cultura și zona lor geografică, până când explorarea și comerțul au adus metode pentru a le înregistra. Unele culturi, în special civilizația mayașă, a dezvoltat în mod independent scrisul în timpul în care au înflorit, care a fost apoi pierdut mai târziu. Aceste culturi pot fi clasificate ca preistorice, mai ales dacă sistemele lor de scriere nu au fost descifrate.

Brînzeni, Edineț

Brînzeni este un sat din raionul Edineț, Republica Moldova. Satul Brînzeni este situat în nord-vestul Republicii Moldova, pe malul drept al râului Racovăț, la o depărtare de 8 km de râul Prut. Relieful este caracteristic câmpiei deluroase, toltră de calcă, accidentat cu pante înclinate. Împrejurimile satului constituie un adevărat muzeu istorico-geologic.

Cheile Dobrogei (sit SPA)

Cheile Dobrogei alcătuiesc o zonă protejată (arie de protecție specială avifaunistică) situată în Dobrogea, pe teritoriul județului Constanța.

Comuna Grințieș, Neamț

Grințieș (în maghiară Gerinces) este o comună în județul Neamț, Moldova, România, formată din satele Bradu, Grințieș (reședința) și Poiana. Ea este situată pe valea râului Bistricioara, în partea de vest a județului și în zona centrală a Carpaților Orientali.

Toponimul Grintieș este considerat că se datorează termenului german «Die Grentze», însemnând graniță, dat de către austrieci pe vremea Imperiului Habsburgic.

Epoca de piatră

Epoca Pietrei este o perioadă a preistoriei în care oamenii foloseau cu precădere unelte din piatră. Perioada a durat aproximativ 3,4 milioane de ani, sfârșindu-se între 8700 î.Hr. și 2000 î.Hr., odată cu apariția metalurgiei.Termenul "Epoca Pietrei" a fost folosit de arheologi pentru a denumi intervalul de timp dinaintea epocilor folosirii uneltelor din metal, perioadă în care uneltele din piatră s-au păstrat preponderent în raport cu unelte din alte materiale. Este prima dintre cele trei epoci ale istoriei și este împărțită în trei perioade:

paleoliticul, (epoca pietrei veche);

mezoliticul, (epoca pietrei mijlocie);

neoliticul, (epoca nouă a pietrei).Aceste trei perioade au și ele, la rândul lor, alte subdiviziuni, însă, în realitate, succesiunea fazelor a variat considerabil de la o regiune la alta și de la o cultură la alta.

Uneltele din piatră erau fabricate dintr-o varietate de tipuri de piatră. Spre exemplu, silexul era prelucrat pentru a fi folosită ca unealtă de tăiat sau pentru arme, iar bazaltul și gresia erau folosite, spre exemplu, pentru măcinat. Lemnul, oasele, cochiliile de animale, tendoanele și alte materiale erau, de asemenea, foarte folosite. În neolitic, sedimentele (cum ar fi argila) au fost folosite în olărit. Odată cu primele inovații în tehnologia prelucrării metalelor, a luat sfârșit epoca pietrei și a început epoca calcolitică (cunoscută și sub numele de epoca aramei), urmată de epoca bronzului și, ulterior, de epoca fierului.

Fomori

În mitologia celtică, Fomorii sau Fomorienii sunt niște ființe fabuloase care au populat Irlanda, în trecut. Asemănători cu titanii din mitologia greacă, ei au guvernat aceste tărâmuri înaintea zeilor. Ei erau după unele legende celtice niște zei ai haosului și ai naturii sălbatice, în opoziție cu Tuatha De Danann, grupul zeilor ce reprezintă civilizația umană. Fomorii pot reprezenta totodată zeii vechii populații care a existat înainte de poporul "Goidelic" Irlanda.

Conform textelor din "Lebor na hUidre" ("Cartea vacii cenușii"), fomorii aveau trup de om și cap de capră sau aveau un ochi, o mână și un picior. Unii din ei, cum ar fi Elatha, tatăl lui Bres erau însă chiar frumoși. Se spune că fomorii au invadat Irlanda cu 200 de ani înaintea venirii oamenilor lui Partholon în această insulă, deci înainte de potop. Istoricul și poetul irlandez Geoffrey Keating prezintă o tradiție celtică care susținea că fomorii au sosit conduși de Ciocal și s-au hrănit cu pești și păsări până la venirea lui Partholon de la care au preluat plugul și creșterea vitelor. Este posibil ca aceată legendă să relateze o transformare a unui popor mezolitic de vânători și pescari într-un popor de agricultori. Partholon l-a învins pe Ciocal în bătălia de la Mag Ithe, dar oamenii au murit mai târziu din cauza ciumei. Mai târziu a venit poporul lui Nemed, după aproape 30 de ani de la moartea lui Partholon și a alor săi și au întâlnit fomorii. Nemezii i-au învins pe fomori în diferite bătălii și i-au ucis pe coducătorii lor Gann și Sengann. Aceasta a dus însă la ridicarea la tron a altor doi regi fomori: Conand, fiul lui Faebar și Morc, fiul lui Dela. După moartea lui Nemed, acești conducători fomori i-au robit poporul și le-a pretins oamenilor un greu tribut: să le ofere lor o treime din copii, din grâne și din vite. Fergus Lethderg, fiul lui Nemed a adunat o armată de 60 000 de oameni, a distrus Turnul lui Conand și l-a învins pe acesta. În lupta cu Morc, armata lui Fergus a avut de înfruntat o uriașă flotă inamică. Au existat mari pierderi pentru ambele tabere. Apa mării s-a ridicat atunci și a înecat mulți din supraviețuitorii războiului. Doar 30 de nemezi au reușit să supraviețuiască pe o singură corabie și s-au împrăștiat în diferite colțuri ale lumii. Următoarea invazie a Irlandei, cea a lui Fir Bolg nu a cunoscut ura fomorilor. Ultimul exod este cel al zeilor Tuatha De Danann, despre care se spune că sunt creatorii lumii și că venind în Irlanda, s-au îndrăgostit atît de tare de aceste pământuri încât au ars corăbiile cu care au venit pentru a nu se mai întoarce. Într-un război cu poporul Fir Bolg, Nuada regele zeilor Tuatha De Danann își pierde o mână, iar tradiția îi interzice să mai fie conducător în aceste condiții. Se alege drept nou rege, Bres, fiu al unui fomor, Elatha, și al unei zeițe, Eriu, un tânăr de o frumusețe uimitoare. Dar acesta simțindu-se mai mult fomor decât Tuatha De Danann, devine un rege rău copleșindu-i pe zeii nou veniți cu impozite și supunându-i unor continue umilințe. Din această cauză, Nuada își reia tronul după ce i se fabrică o mână de argint.

Giurgiu

Giurgiu (bulgară: Ghiurghevo (Гюргево), turcă: Yergöğü) este municipiul de reședință al județului cu același nume, Muntenia, România. Este un port fluvial important și un punct de frontieră cu Bulgaria. Are o suprafață de 5.388 ha.

Iezărenii Vechi, Sîngerei

Iezărenii Vechi este satul de reședință al comunei cu același nume din raionul Sîngerei, Republica Moldova. Satul este amplasat pe malul stâng al râului Ciulucul de Mijloc, la o distanță de 12 km de Sângerei, 36 km de Bălți și 105 km față de Chișinău.

Istoria Europei

Istoria Europei se referă la istoria populațiilor din Europa, din preistorie până în prezent. În timpul erei neolitice și în timpul migrațiilor indo-europene, Europa a văzut migrațiile din est și sud-est și următorul schimb cultural și material important. Perioada cunoscută ca Antichitatea clasică a început odată cu apariția orașelor-state ale Greciei antice. Ulterior, Imperiul Roman a ajuns să domine întregul bazin mediteranean. Căderea Imperiului Roman în anul 476 d.Hr. marchează în mod tradițional începutul Evului Mediu. Începând din secolul al XIV-lea, Renașterea a provocat doctrinele tradiționale în domeniul științei și teologiei. În același timp, reforma protestantă a înființat biserici protestante în Germania, în Scandinavia și în Anglia. După 1800, Revoluția industrială a adus prosperitate în Marea Britanie și Europa de Vest. Principalele puteri au creat colonii pe continentul nord-american, cel sud-american, Africa și în părți ale Asiei. În secolul al XX-lea, Europa a fost devastată de cele două războaie mondiale care au marcat colapsul imperiilor coloniale. Războiul rece dintre SUA și URSS a dominat scena geo-politică a Europei din 1947 până în 1989. După 1950 și-a făcut apariția Uniunea Europeană. Astăzi, majoritatea țărilor din Europa au aderat la alianța militară NATO.

Istoria Suediei

Istoria Suediei este descrierea trecutului Suediei, dar și a regiunii ocupate de aceasta înainte de formarea statului în epoca medievală. Zona care în prezent cuprinde sudul țării a fost probabil populată în acele perioade ale ultimei ere glaciare când gheața nu ocupa toată suprafața uscatului. Cronologiile istorice convenționale încep însă cu așezarea oamenilor în Scandinavia odată cu retragerea definitivă a ghețarilor, aproximativ cu 13000 de ani în urmă. Peninsula a fost colonizată inițial dinspre sud, din ceea ce astăzi reprezintă Danemarca. Mai târziu procesul a decurs din mai multe direcții, teritoriul actual al Suediei ajungând să fie populat în întregime câteva mii de ani mai târziu. Mari schimbări s-au produs odată cu extinderea în zonă a culturii neolitice a vaselor cu pâlnie (cca 4200 a.Chr.), dar și cu trecerea la epoca bronzului și ulterior la epoca fierului.

Numele de Svearike (Swēorice) și svitjod ("sveafolket") apar pentru prima dată în poemul anglosaxon Beowulf (într-o versiune scrisă din sec. XI) și se presupune că erau folosite referitor la o formațiune statală de dimensiuni necunoscute cu centrul în Gamla Uppsala. Aceasta era condusă de svear, un grup de triburi care probabil a fost menționat pentru prima dată în scris de istoricul roman Tacit, sub numele de ”svioni”.

Județul Giurgiu

Giurgiu este un județ în regiunea istorică Muntenia, în sudul României. Reședința județului este municipiul Giurgiu. Se învecinează cu județele Teleorman, Dâmbovița, Ilfov și Călărași.

Giurgiu se află la granița cu Bulgaria, fiind situat la nord de Dunăre. Județul este aflat în întregime în Muntenia.

Listă a perioadelor arheologice

Numele perioadelor arheologice variază foarte mult de la o regiune la alta la fel și datarea acestora. Aceasta este o listă cu perioadele arheologice cele mai importante pe continente și regiuni.

Listă de situri arheologice sortată pe continente și epoci

Aceasta este o listă de situri arheologice sortată pe continente și epoci. Pentru o listă de situri arheologice aparținând fiecarei țări consultați: Listă de situri arheologice sortată pe țări iar pentru siturile arheologice românești consultați: Listă de situri arheologice din România sortată pe județe

Mitologie

O mitologie este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări care descriu o anumită religie sau un sistem de valori. Cuvântul "mitologie" provine din limba greacă (μυθολογία), din fuziunea cuvintelor "mythos" ("poveste" sau "legendă") și "logos" ("cuvânt").

În general, miturile sunt opere literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, originea omului și a animalelor, etc. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești. Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare.

Eventual,termenul "mitologie" poate include totalitatea miturilor dintr-o cultură sau o religie (de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană, mitologie nordică) sau o știință care se ocupă cu reconstruirea, studiul și interpretarea miturilor.

Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică, adică până atunci când mitologia - ca sistem integral - este absorbită și codificată - integral sau în parte - de religie.

Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaștere absolută a universului, deci o filosofie care include demersul mistic și o știință generală care exclude experimentul și care se constituie în orice cultură primitivă.

Marile mitologii se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic și sfârșitul neoliticului, adică atunci când oamenii își înlesnesc existența printr-un mod de viața nou, cu un oarecare confort asigurat, față de riscurile traiului precedent, peregrin și aleator, din civilizația cinegetică și pescărească. În acest cadru au început să se compună epic și primele mituri coerente, a căror datare cronologică este imposibilă("dar important e să nu confundăm << vârsta >> unei concepții religioase cu data primului document care o atestă" - Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, I, Cuvânt înainte, 1976).

Mitologiile naționale au caracteristic specifice care reflectă concepția sau viziunea etnică despre relațiile vizibile și invizibile dintre om și univers.

Majoritatea mitologiilor arhaice, antice sau primitive, care au conținut concepțiile din epoca formativă a miturilor, au ajuns până la generațiile care dispuneau de mijloace tehnologic de conservare culturală sub formă de transcripții literare (epopeile lui Homer, Theogonia lui Hesiod, Mahābhārata), teologice (Biblia, Avesta), istorice (Popol Vuh, Kojiki, Huainan zi a lui Liu An), folcloristice (Edda Veche, Kalevala), filosofice (Veda, ciclul Upanișad), sau etnografice. Datorită acestor transmisii, fiecare mitologie s-a reorganizat treptat, influentată de copiști, traducători, poeți, istorici, filosofi, etnografi și folcloriști și mai puțin teologi. Conținutul mitologic a fost determinat de operații complicate de triere, interpolare, replicare filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea narațiunii mitice prin alegorie) și eventual includerea în ideile religioase. Intervențiile și influențele reciproce au creat mitologii care pot include diferite surse și concepte.

Neolitic

Neoliticul (sau epoca pietrei lustruite) este o perioadă din istoria omenirii. Termenul a fost inventat în 1865 de istoricul John Lubbock. Neoliticul este penultima epocă a preistoriei și cea mai scurtă, ea a urmat după mezolitic și a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită și metalurgiei primitive a cuprului, prin apariția agriculturii primitive, a creșterii vitelor și a olăriei.

Epoca neolitică urmeză pleistocenul final epipaleoliticul și holocenul timpuriu, mezoliticul. Neoliticul începe o dată cu practicarea agriculturii și se încheie o dată cu apariția metalurgiei specializate a cuprului în epoca cuprului sau eneolitic(chalcolithic). Termenul de neolitic nu se referă la o perioadă cronologică strictă, însă include o serie de manifestări economice comune, cum ar fi: uneltele din piatră lustruită; practicarea agriculturii și domesticirea animalelor. Unii specialiști au înlocuit termenul de neolitic cu termenul mai descriptiv de comunități sătești timpurii (în engleză: Early Village Communities), însă termenul nu a fost larg acceptat.

Paleolitic

Prima epocă din istoria omenirii, cunoscută sub denumirea de epoca pietrei cioplite sau paleolitic: palaios = vechi și lithos = piatră (cuvinte grecești), cuprinde cea mai lungă perioadă de timp (aproxi­mativ între 1.000.000 și 10.000/8000 î. Hr.). Geologic, corespunde pleistocenului sau epocii glaciațiunilor din perioada cuaternară, când în structura geo-morfologică a pământului au loc schimbări impor­tante, valabile și pentru lumea vegetală și animală.

Răcirea climei a determinat cele mai importante glaciații din istoria pământului, cunoscute îndeosebi datorită cercetărilor din Munții Alpi sub denumirea:

glaciația Günz, circa 1.200.000-700.000 ani;

glaciația Mindel, circa 650.000-350.000 ani;

glaciația Riss,circa 300.000-120.000 ani;

glaciația Würm, circa 80.000-15.000 ani.La rândul lor, aceste patru glaciații au fost separate între ele prin trei faze interglaciare de retragere a ghețarilor, caracterizate printr-o climă mai caldă. Cercetări mai recente au dovedit existența unor glaciații noi: Biber, Donau, precum și a unor stadii de retragere și înaintare a ghețarilor în cadrul glaciațiunilor cunoscute mai de mult. Arheologic, acestor glaciații le corespund în timp mai multe faze de cultură materială, grupate pe baza elementelor specifice vieții materiale în trei perioade: paleoliticul inferior, paleoliticul mijlociu și superior.

Paleoliticul este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior și Epipaleolitic.

Preistoria pe teritoriul României

Preistoria în România se referă la prima epocă din istoria acestor meleaguri. Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul României datează de acum aproximativ 1 500 000 de ani. Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. Se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.

Raionul Zastavna

Raionul Zastavna (în ucraineană Заставнівський район) este unul din cele 11 raioane administrative din regiunea Cernăuți din Ucraina, cu reședința în orașul Zastavna. A fost înființat în anul 1940 după ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS și apoi reînființat în 1944, fiind inclus în componența RSS Ucrainene. Începând din anul 1991, acest raion face parte din Ucraina independentă.

Acest raion are o suprafață de 619 km² și 56.261 locuitori (2001) , în mare majoritate de naționalitate ucraineni. Din componența raionului fac parte orașele Zastavna și Costrijeni și 32 comune rurale.

Înainte de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, teritoriul său a făcut parte din județul Cernăuți și din județul Hotin ale României. Pentru o scurtă perioadă de timp (1918 - 1925), actualul raion a fost un județ al României interbelice, Județul Zastavna (interbelic). Cu excepția a două comune (Balamutovca și Rjavineți) și a fostului sat Onutul-Mic care au făcut parte din nordul Basarabiei (județul Hotin), toate celelalte localități provin din regiunea istorică Bucovina.

Sistemul celor trei epoci

Sistemul celor trei epoci reprezintă un model de periodizare a preistoriei omenirii în trei perioade consecutive denumite dupa materialul folosit în fabricarea uneltelor:

Epoca Pietrei

Epoca Bronzului

Epoca FieruluiAcest sistem descrie evoluția societății europene și a fost criticat ca fiind foarte strict legat de tehnologia folosită în preistorie.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.