Mântuire

În unele religii mântuirea este actul prin care divinitatea îi iartă pe credincioși pentru păcatele săvârșite în timpul vieții și le oferă viață veșnică. Nu în toate religiile există conceptul de mântuire, iar între cele care îl au există diferențe în felul cum e privit acest concept.

Legături externe

Baptism

Baptiștii sunt creștini care cuprind un grup de culte și biserici ce urmează o doctrină în care botezul este realizat numai persoanelor care au avut o mărturisire de credință și care trebuie realizat prin imersiune. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulților, care trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinței în Iisus ca Mântuitor și Domn. Alte credințe ale baptiștilor sunt libertatea sufletului, mântuirea numai prin credință, Biblia ca singura autoritate și autonomia bisericii locale. Mulți cred în protestantismul baptiștilor, dar exista dovezi istorice care contrazic acest lucru.

Baptist World Alliance dă un număr de mai mult de 44 de milioane de membri în aproximativ 150.000 de congregații. În 2002, erau mai mult de 100 milioane de baptiști pe întreg globul și mai mult de 33 de milioane în America de Nord. După numărul membrilor din întreaga lume, baptiștii sunt cea mai largă denominație creștina în comparație cu celelalte culte protestante. Baptiștii cred în libertatea religioasă, în Biblie ca singura autoritate și carte de doctrine, mântuirea numai prin credință și în autonomia bisericii.

Biserica de lemn din Mănăstirea Izbuc

Biserica de lemn din Mănăstirea Izbuc, comuna Cărpinet, județul Bihor, datează din secolul XVII. Are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În ciuda vechimii și valorii sale arhitectonice, biserica nu se află pe noua listă a monumentelor istorice.

Cainiți

Cainiții au fost o sectă gnosticǎ extremistǎ din secolul al II-lea care, la fel ca alte secte gnostice, credeau că Dumnezeul Vechiului Testament este inferior adevăratului Dumnezeu, Dumnezeul Suprem.

Ei apreciau mai ales personajele biblice considerate negative, cum ar fi Esau, fiul lui Isaac și al Rebeccăi, fratele geamăn al lui Iacob. Au încercat să-i reabiliteze în masă pe toți locuitorii din Sodoma și Gomora. Au dat o înaltă apreciere lui Cain, de la care această sectă și-a luat și numele, și de asemenea lui Iuda Iscarioteanul. Despre aceștia, și mulți alții, cainiții spuneau că au suferit deoarece au fost blestemați de Dumnezeul crud al Vechiului Testament. Cainiții i-au luat apărarea mai ales lui Iuda Iscarioteanul, despre care ei spuneau că a fost un om drept, ba mai mult, a fost singurul dintre discipolii lui Cristos căruia Isus i-a lăsat un mesaj secret, mesaj preluat apoi de cei aleși, puțini la număr, printre care erau și ei, cainiții. Acestei secte îi este atribuită Evanghelia după Iuda, în care se arată cum Iuda, depozitarul secretului salvării omenirii, l-a vândut pe Cristos pentru că acesta a fost un agent al Dumnezeului nemilos al Vechiului Testament, care Dumnezeu, susțineau ei, a vrut să împiedice sacrificiul cristic, deci a vrut să împiedice salvarea prin mântuire a rasei umane. Prin trădarea de către Iuda, Isus Cristos și-a putut împlini menirea sa de Mântuitor. Cainiții au respins Cele zece porunci date lui Moise.

Secta cainiților nu a avut mulți adepți, astfel încât a dispărut pe la începutul sec. III.

Cele cinci sola

Cele cinci Sola sunt formulări (sau sloganuri) latinești apărute în timpul reformei protestante care rezumau credințele de bază ale reformatorilor, accentuând contrastul cu învățătura Bisericii Catolice din vremea aceea.

Sola gratia ("Numai prin har")

Mântuirea vine numai prin harul sau "favoarea" lui Dumnezeu - nu ca ceva meritat de păcătos. Aceasta înseamnă că mântuirea este un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu, făcut de dragul lui Cristos. Această doctrină este opusul îndreptățirii prin fapte și intră în conflict cu unele aspecte ale doctrinei romano-catolice a meritului. De asemenea, se afirmă monergismul în mântuire: numai Dumnezeu acționează pentru a-l mântui pe păcătos. Puterea de mântuire nu revine păcătosului în nici o măsură, spre deosebire de sinergism sau arminianism. Luteranismul afirmă că doctrina nu trebuie să fie susținută în dauna gratia universalis (învățătura că Dumnezeu dorește într-adevăr mântuirea tuturor oamenilor).Sola fide ("Numai prin credință")

Justificarea (adică, declarația de nevinovăție dată de Dumnezeu) e primită numai prin credință, nu prin fapte bune, deși în teologia protestantă clasică credința este automat însoțită de fapte bune. Această doctrină poate fi rezumată în formula "Credința dă justificarea și fapte bune", care e în contrast cu formula romano-catolică "Credința și faptele bune dau justificarea". Acest punct e uneori numit cauza sau principiul material al Reformei, fiind principala diferență doctrinară pentru Martin Luther și ceilalți reformatori. Luther o numea "doctrina în funcție de care biserica stă sau se prăbușește". Se afirmă astfel excluderea totală a oricărei alte dreptăți care să îl justifice pe păcătos în afara dreptății "străine" (dreptatea altcuiva) ce e numai a lui Cristos. Sola fide exclude din justificare chiar dreptatea sfințirii păcătosului sau a noii sale "ascultări de credință".Sola scriptura ("Numai prin Scriptură")

Biblia e singurul Cuvânt inspirat și autoritar al lui Dumnezeu, fiind accesibilă tuturor (cu alte cuvinte, e limpede și se interpretează singură). Această doctrină se opune direct învățăturii Bisericii Romano-Catolice că Biblia poate fi interpretată corect numai de Sfânta Tradiție Apostolică, de Magisterium (adică papa și episcopii) și de conciliile ecumenice. Uneori, acest punct e numit cauza sau principiul formal al Reformei, fiind sursa și norma cauzei sau principiului material amintit mai sus. Adjectivul (sola) și substantivul (scriptura) sunt în cazul ablativ, nu în nominativ, pentru a indica faptul că Biblia nu există prin ea însăși, ci este un instrument al lui Dumnezeu prin care se apropie de om.Solus Christus ("Numai Cristos"; uneori sub forma Solo Christo, "numai prin Cristos")

Cristos este singurul mediator între Dumnezeu și om. Nici Fecioara Maria, nici sfinții, nici preoții (în afara lui Cristos, "Marele Preot") nu pot acționa ca mediatori în a aduce mântuirea. Această doctrină e în opoziție cu doctrinele romano-catolice ale mijlocirii sfinților și funcției preoțești.Soli Deo Gloria ("Glorie numai lui Dumnezeu")

Toată lauda i se cuvine numai lui Dumnezeu, numai prin voința și acțiunea sa îndeplinindu-se mântuirea-nu numai darul ispășirii atotsuficiente făcute de Isus pe cruce, ci și darul credinței în acea ispășire, credință creată de Duhul Sfânt în inima credinciosului. Reformatorii credeau că ființele umane - chiar sfinții canonizați de Biserica Romano-Catolică, papii și ierarhia ecleziastică - nu sunt vrednice de slava care li se aduce.

Dogmă

Dogma (gr. δόγμα, inițial "părere") este un postulat pentru o religie, care este considerat de către o grupare de oameni drept adevăr absolut, infailibil, care nu poate fi pus sub semnul întrebării.

Evanghelia după Luca

A treia evanghelie canonică (și sinoptică) este considerată, atât de mărturiile antice cât și de critica modernă, opera aceluiași autor care a scris Faptele Apostolilor. Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor trebuie considerate ca o operă unitară sub profil literar și teologic pentru că, într-adevăr, ele sunt inseparabile atât prin continuitatea narativă cât și prin afinitatea lingvistică. Tradiția bisericească îl numește Luca pe autorul celor două cărți. În realitate ea este o scriere pseudonimă, fiind opera unui autor anonim și același lucru se poate spune despre Faptele Apostolilor.Alți autori care sunt de părere că i se cunoaște autorul (opinie minoritară) subscriu la ideea că a fost publicată anonim.Evanghelia după Luca nu a fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate, iar ea nici măcar nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la acele evenimente:

Cele mai multe din cercetările critice moderne ajung la concluzia că Luca a folosit Evanghelia după Marcu pentru cronologia sa și sursa Q pentru multe din învățăturile lui Isus. Alți cercetători au menționat posibilitatea ca Evanghelia după Luca să fie bazată pe Evanghelia după Evrei. Evanghelia după Luca ar putea de asemenea fi bazată pe documente scrise independente (sursa L). Cercetătorii creștini tradiționali au datat evanghelia la începutul anilor 60, în timp ce critica superioară (metoda critico-istorică) o datează în decadele ulterioare ale secolului I. Brown susține că ar fi fost scrisă în 85, iar Harris susține că ar fi fost scrisă între anii 80 și 85.

Har

Harul sau grația divină este, în sens strict și obiectiv, un dar supranatural acordat de Dumnezeu unei făpturi raționale, spre mântuirea veșnică.

Este și un atribut al lui Dumnezeu care se manifestă de obicei pentru mântuirea păcătoșilor. Ortodoxia creștină arată că inițiativa în relația harului dintre Dumnezeu și o persoană este întotdeauna de partea lui Dumnezeu. După ce Dumnezeu a oferit acest "prim har", fiecare persoană îl poate accepta sau respinge. Doctrina calvinistă spune că din moment ce toate persoanele sunt de la sine moarte din punct de vedere spiritual, ele n-au dorința de a accepta acest har decât atunci când Dumnezeu le dă viață spirituală prin regenerare. Dumnezeu regenerează doar persoanele predestinate de el la mântuire.

Isaia (carte)

Cartea lui Isaia este parte a Vechiului Testament și a Tanakhului. Este prima dintre cărțile profetice majore, adică seria profeților din urmă a diviziunii Neviim în Biblia ebraică.

Critica literară, prin secolul al XIX-lea considera că această carte nu prezintă un caracter omogen și constă din mai multe părți: până în 1800 se credea că este un singur Isaia (cap. 1-66); după 1850 a devenit clasică teoria unui Deutero-Isaia astfel Proto-Isaia (1 – 39) și Deutero-Isaia (40 – 66) care ar fi scrisă pe la sfârșitul exilului. Odată cu istoricul Duhm a început a se vorbi despre un Trito-Isaia (cap. 56 – 66)

Răspunsul Comisiei Biblice Pontificale din 1910 susținea că nu există dovezi suficiente pentru susținerea tezei lui Trito-Isaia. Astăzi totuși se înclină spre această teorie.

Cercetătorii Bibliei consideră că a existat un Proto-Isaia, care a scris capitolele 1-39, conținând cuvintele din sec. VIII î.e.n. ale unui profet, amplificate în secolul al VII-lea î.e.n., care conform autorilor evanghelici ar fi creat o adevărată școală de gândire în perioada 740 – 701, un Deutero-Isaia (cap. 40-55) care a scris în secolul al VI-lea î.e.n., spre sfârșitul captivității babiloniene și un Trito-Isaia (cap. 56-66), care ar putea fi de fapt mai mulți autori, a/au scris la Ierusalim după întoarcerea din exil.Cartea are două părți, prima parte ( cap. 1 – 35 ) cuprinde cuvântări adresate contemporanilor. Partea a doua ( cap. 40 – 66 ) tratează despre mântuirea drepților. Capitolele 36-39 sunt secțiuni istorice.

Prima parte cuprinde cuvântări și profeții rostite în diferite timpuri și împrejurări: mustrări, amenințări. Putem deosebi trei cicluri de cuvântări: În primul, Isaia prezice prăbușirea lui Israel, a Siriei și a Asiriei (7,12), nașterea dintr-o adolescentă a lui Isus (7,14, doar conform creștinilor, căci textul nu pomenește cuvântul Mesia, cercetătorii cred că era vorba fie de un fiu al regelui Israelului, fie de un fiu al profetului), perspective despre împărăția mesianică (9, 1-6), principele păcii se naște în condiții modeste (11, 1-3), El va domni cu dreptate și pace (11, 3-9). În al doilea ciclu arată zece profeții de amenințare împotriva diferitelor regate și popoare (Babilon, Asiria, Moab, Siria și Israel – cap 13-27), pedepsirea Ierusalimului (cap 22-23) și un cuprins arheologic și apocaliptic: judecata universală, instalarea împărăției mesianice (cap. 27). Al treilea ciclu cuprinde o cuvântare împotriva Egiptului și a regatului Iuda (cap 28-35) și un adaos istoric (cap. 36-39).

Partea a doua cuprinde în general profeții de mântuire și îndemnuri profetice. Ideea generală poate fi cuprinsă în cuvintele: „cei întorși se vor converti întru dreptate și vor da mărire lui Dumnezeu”. Se vorbește despre problema răscumpărării, despre pedeapsa păcatului, despre judecată, despre Mesia și împărăția mesianică. Putem deosebi trei secțiuni: deșertăciunea idolească (cap 40-43), se tratează despre robul lui Dumnezeu și despre viitorul fericit a lui Israel, despre chipul lui Mesia în suferință și opera sa mântuitoare (cap 49-57), tratează despre înfăptuirea împărăției mesianice, despre convertirea popoarelor și adorarea lui Dumnezeu în Ierusalim.

El ar fi prezis conform interpretărilor creștinilor (interpretări care nu îi conving pe evrei, deoarece Isaia vorbește de o personificare a poporului Israel, nu discută despre Mesia) pe Mesia și împărăția mesianică cu atâtea amănunte încât Sfinții Părinți l-au numit „Evanghelistul Vechiului Testament”.

Scopul cărții este în general consolator. Profetul anunță judecata lui Israel și a celorlalte popoare dar această judecată va avea menirea să mântuiască pe aceia care în urma căințelor avute se vor întoarce la Dumnezeu. Nici popoarele păgâne nu se vor nimici și ele se vor bucura de binefacerile împărăției mesianice.

În chip deosebit, profetul scoate în evidență însușirile divine: atotștiința (cap 29, 15-16), puterea (cap 30, 27-33), bunătatea (cap 30, 18), iubirea și sfințenia (cap 39, 13 ; 33, 14) și dreptatea. Profetul stăruie în chip deosebit asupra sfințeniei divine. În partea a doua a cărții ni se înfățișează trei adevăruri fundamentale: transcendența lui Dumnezeu, opera de mijlocitor a „robului lui Dumnezeu” și universalitatea mântuirii.

Isaia este în același timp profetul mesianic prin excelență caracterizându-se prin ideea universalității, genealogia lui Isus, fiul Fecioarei, din tulpina lui Iesei, tatăl lui David, funcția de învățător și mijlocitor al mântuirii și răscumpărarea în calitate de „rob a lui Yahwe”. Evreii, în mod firesc, nu creditează asemenea aserțiuni.

Limba cărții lui Isaia este ebraica clasică și se distinge prin puritate, eleganță și vioiciune.

Laurențiu Damian

Laurențiu Damian (n. 25 ianuarie 1956) este un regizor și scenarist român, profesor universitar doctor și în cadrul Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București și președintele Uniunii Cineaștilor din România.

Laurențiu Damian a absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L Caragiale", Secția Scenaristică și Regie, cu nota 10. A făcut cursuri de specializare în filme documentare și de televizune atât în țară, cât și în străinătate. În 2003 a devenit Doctor Magna cum Laudae în Cinematografie și Media. Este profesor universitar doctor al UNATC și membru din 1990 al Senatului UNATC.

A fost vice-rector al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale - București, în perioada 1999-2007. În 2005 a ocupat funcția de Secretar General al Uniunii Cineaștilor Români. De asemenea, este și membru de onoare al Cinematecii Italiene din Milano, cât și membru al UPFAR si UARF.

Autor a peste 600 de articole apărute în reviste de specialitate pe teme de istorie și estetică cinematografică, Laurențiu Damian a publicat cărțile Elisabeta Bostan - unde ești copilărie? și Despre documentare... și chiar mai mult. A regizat peste 100 de filme documentare, filme de ficțiune de scurt și lung metraj, filme experimentale, pentru care a primit premii valoroase. Printre filmele care l-au consacrat se numără: Constantin Brâncuși. Coloana sa - lecția despre infinit ( premiu Montreal), Onisim Colta - Joc, iluzie, transparență și mântuire, filmul cu care Laurențiu Damian a fost prezent la Montréal, în cadrul FIFA, și este al doilea episod din trilogia Geometria iluziei, alături de Evadarea din trup și de Starea de veghe, Drumul Câinilor și Rămânerea, Faust. Drumul clipei, Iulian Mihu. Despre el așa cum a fost. Despre noi așa cum suntem.

Laurențiu Damian a prezentat emisiunea Filmul Românesc - generații, poetici, autori pe TVR Cultural, o emisiune dedicată filmului românesc. "Vinerea" filmului a devenit astfel un mod de a rememora importante creații din istoria cinematografului nostru.

Monofizism

Monofizismul (greacă Μονοφυσιτισμός) (greacă mono-physis), (română o singură fire) a fost o teză predicată de Eutihie (378-454), călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos nu are decât o singură fire („monophysis”), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat in mod aparent. Eutihie refuza distincția între „hypostasis” („ipostas”, „persoana”) și „physis” („natura”, „fire”), spunând că dacă Iisus Hristos e o persoană, el nu poate avea două naturi.

Monofizismul era încurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a apărat formula: "unică este natura („physis”) întruparea cuvântului dumnezeiesc". În fața acestei teze, Conciliul de la Calcedon (451) vorbește de realitatea integrala a Fiului, care ar avea o singură persoana, în două naturi. Cele doua firi, divina și omenească, își păstrează integritatea lor, dar ele sunt unite într-un singur „ipostas”. Una din formele sub care a circulat după Calcedon teza lui Eutihie este „monofizismul severian” sau „moderat”, propus ca o formula de reconciliere intre „calcedonieni” si „necalcedonieni”, de catre Sever, patriarh de Antiochia (512-538). Monofiziții susțineau deci că firea omenească luată de Iisus Hristos la întruparea în Maria a fost absorbită de firea sa divină, încât cea dintâi a dispărut cu desavârsire, asemenea unei picături de apă în imensitatea mării. După unii monofiziți, Iisus Hristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecința concepției monofizite este că, dacă Iisus Hristos nu are, pe lângă firea lui divină și o fire omenească reală, atunci se nimicește întreaga operă de răscumpărare/mântuire a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, ar putea duce neamul omenesc la mântuire. Doar prin întruparea sa, Dumnezeu ar fi putut diviniza firea omenească decăzută. Dumnezeu s-a făcut om, ca să facă pe om Dumnezeu. Doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana lui Iisus Hristos susține că sunt două la număr, divina si umana - „diefizitism”, unite într-o singură persoană divino-umană.

Negro spiritual

Negro spiritual (pronunțat în română négrău spírituăl și în engleză /ˈniːgroʊ ˈspɪrɪt͡ʃuəl/, numit și spiritual) este un tip de cântec folcloric de factură religioasă creat de sclavii negri africani din sudul SUA începând de prin anii 1670. La originea sa stau imnuri creștine protestante cu modificări de ritm și armonie sub influența tradițiilor africane. Piesele se remarcă printr-un dialog între un solist vocal și un grup coral.

Negro spirituals au constituit una dintre sursele jazzului. O variantă modernă de negro spirituals este muzica gospel, apărută în anii 1940.

Pentru texte, sclavii negri au preluat motive religioase din Biblie, găsind în ele speranța de mântuire. Cântatul textelor este puternic influențat de dialectul tipic afro-american, iar melodiile sunt interpretate cu improvizații sofisticate. Cel mai distinct factor al acestor melodii este ritmul, care este caracterizat de sincope. Pe când albii puneau accentul pe melodie în muzica religioasă, afro-americanii își exprimau sentimentele prin combinații de ritmuri nuanțate, create într-o stare de exuberanță extatică colectivă.

Nevi'im

Nevi'im, cunoscute în tradiția iudaică și ca profeții anteriori și profeții posteriori, respectiv, grupul de cărți numite în tradiția creștină "cărți istorice" formează în iudaism "profeții anteriori", în sensul că prin aceste figuri ale istoriei lui Israel (care este totodată și istoria mântuirii), Dumnezeu s-a revelat și a revelat planul său de mântuire (a poporului ales și a întregului neam omenesc); celălalt grup de cărți intitulat "profeții posteriori", în tradiția creștină sunt împărțite în: "profeții majori" și "profeții minori": această împărțire nu vizează conținutul, ci extinderea scrierilor profetice.

Noapte de vis

Noapte de vis (germană: Stille Nacht, heilige Nacht, literal noapte tăcută, noapte sfântă) este o colindă de Crăciun. Versurile originale au fost scrise în germană de Joseph Mohr pe o melodie de Franz X. Gruber.

Cântecul a fost cântat pentru prima dată în anul 1818 de Crăciun, în localitatea Oberndorf bei Salzburg, unde Joseph Mohr era preot.

Cântecul a fost tradus în 130 de limbi (unele utilizate curent, altele dispărute sau inventate) și circulă în peste 300 de variante.

Pământul Făgăduinței

Pământul Făgăduinței (ebraică הארץ המובטחת, translit.: Ha ' aretz HaMuvtahat; arabă أرض الميعادأرض الميعاد, translit.: Ard Al-Mi ' ad; cunoscut și sub numele de Țara de Lapte și Miere) este țara care, potrivit cărții Tanakh ( Biblia ebraică), a fost promisă și, ulterior, dată de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui și, în context modern, o imagine și o idee referitoare atât la regăsita Patrie pentru poporul Evreu cât și, în sens larg, la mântuire și eliberare.

Reforma Protestantă

Reforma Protestantă, câteodată, numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au, de obicei, rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.

Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile, luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor.În învățătura luterană despre mântuirea omului numai prin credință, stă în legătura și concepția lor despre coruperea totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar, încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte.

În învățătura despre Biserică, ei preferă concepția despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca depozitară a carismei adevărului și nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice, ci preoția universală. Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxia răsăriteană și romano-catolicism, însă, acestea se face prin mijlocirea ierarhiei harice.

Sfânta Treime

Învățătura despre Sfânta Treime - termen care nu apare în Sfânta Scriptură - își face simțită prezența în filozofia creștină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:

- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;

- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;

- Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.

Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverși eretici, cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității, precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.

Trinitarianismul este o doctrină religioasă care se bazează pe credința în Sfânta Treime (contrar binitarianismului și unitarianismului bazate pe credința într-un Dumnezeu în două ipostaze și respectiv o ipostază). Această credință este acceptată de multe din mișcările creștine contemporane.

Teofil al Antiohiei este primul autor patristic care folosește termenul de „Treime”.Primele două concilii ecumenice (Niceea - 325 și Constantinopol - 381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o "adevărată cinstire în toată lumea creștină a Sfintei Treimi."

Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice” într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.

În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepțiune.

Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții adverse în lumea orientală.

Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un profet foarte important, la fel ca Moise.

Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că "acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinității".

Sociologi ai religiei, precum protestantul Max Weber, consideră învățătura Sfintei Treimi a fi o formă timpurie și imatură a teologiei creștine, fantasmagorice și iraționale în caracter; pentru că credințele trinitariene apar după iudaism, așa cum se întâmplă în creștinism, Weber le consideră a fi niște regretabile întoarceri la desuete idei primitive (citat din Werner Stark (“The place of Catholicism in Max Weber’s Sociology of Religion”, Sociological Analysis 29 (winter), 1968, pp. 202–10) în Capitolul 24 din “The Blackwell Companion to Eastern Christianity” , redactat de Peter McMylor și Maria Vorojișceva). Printre teologii occidentali antitrinitarieni se numără Isaac Newton și Miguel Servet (ultimul plătind cu viața respingerea acestei învățături, fiind ars pe rug de către protestanți).

Simbolul niceeano-constantinopolitan

Simbolul credinței (denumiri alternative Crezul niceeano-constantinopolitan; simplu Crezul; arhaic Credeul) este o rugăciune care reprezintă una din cele trei mărturisiri de credință creștine.

Soteriologie

Soteriologia (din gr sotêria, "mântuire", și logos, "cuvânt") este un domeniu al teologiei, făcând parte din ramurile teologiei sistematice și dogmatice. Soteriologia se ocupă cu studiul conceptului de mântuire.

În doctrina catolica, părintele soteriologiei e Anselm de Canterbury. Soteriologia a mai fost dezvoltată de Toma de Aquino, apoi de Martin Luther.

Șarpe

Șerpii (Serpentes) sunt un subordin de reptile fără membre din ordinul Squamata. Câteva specii de șerpi sunt veninoase și toți șerpii sunt carnivori.

Sunt apode și târâtoare.

Carnivore.Șerpii, cunoscuți și sub numele de ofidieni, sunt reptile cu solzi a căror principală caracteristică este mobilitatea unică a oaselor faciale, forma lungă a corpului și lipsa membrelor. Capul, trunchiul și coada sunt acoperite de solzi duri. Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul: articulațiile maxilarelor au un ligament extrem de elastic, ceea ce le dă o mobilitate extraordinară. Astfel se explică de ce șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg, reușind să înghită o pradă mult mai mare decât propriul său cap. Dinții îl ajută să muște și să fixeze prada, dar nu pot mesteca, prin urmare șarpele trebuie să își înghită prada întreagă. Șerpii urcă și coboară printre crengi, se cațără, înoată și se scufundă cu o agilitate extraordinară, tocmai datorită excepționalei mobilități a coastelor și vertebrelor. Șerpii au aspecte foarte diferite și s-au adaptat astfel încât trăiesc în aproape orice nișă ecologică, excepție făcând doar regiunile polare. Aproximativ 3 000 de specii de șerpi sunt neveninoase și își folosesc colții îndreptați pentru a apuca și fixa prada. . Deși mici la număr, șerpii veninoși sunt și ei răspândiți în întreaga lume, cu precădere în regiunile tropicale, și sunt echipați cu colți special adaptați, pe care îi folosesc pentru a injecta veninul în pradă.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.