Iosua Navi

Iosua Navi sau Isus Navin (Ebraică: יְהוֹשֻׁעַ בן נון , Tiberiană: jə.ho.ˈʃu.aʕ, Israelită: Yəhoshúa bin Nun - Iosua, fiul lui Nun) este un personaj biblic care a fost urmașul lui Moise în conducerea poporului evreu. El este pomenit în Cartea Exodului, în Numeri, în Deuteronom și mai ales în Cartea lui Iosua din Biblie. El s-a născut în Egipt, în tribul lui Efraim și a trăit în jurul anului 1200 î.Hr.. În perioada cuceririi Canaanului, a ocupat poziția de comandant militar.

Dore joshua sun
Iosua Navi împreună cu poporul evreu, într-o pictură de Gustave Doré
Egypt 1450 BC
Egiptul în secolul al XV-lea î.e.n., perioada Exodului și a cuceririi Canaanului descrisă în Cartea lui Iosua conform cronologiei biblice. Așa cum arată harta, Canaanul era ocupat de Egipt în acel timp, fapt pe care Biblia a uitat să-l menționeze.
Longevitate biblică
Nume Vârstă LXX
Matusalem 969 969
Iared 962 962
Noe 950 950
Adam 930 930
Set 912 912
Cainan 910 910
Enos 905 905
Mahalaleel 895 895
Lameh 777 753
Sem 600 600
Eber 464 404
Cainan 460
Arpaxad 438 465
Salah 433 466
Enoh 365 365
Peleg 239 339
Reu 239 339
Serug 230 330
Iov 210? 210?
Terah 205 205
Isaac 180 180
Avraam 175 175
Nahor 148 304
Iacob 147 147
Esau 147? 147?
Ismael 137 137
Levi 137 137
Amram 137 137
Kohath 133 133
Laban 130+ 130+
Debora 130+ 130+
Sara 127 127
Miriam 125+ 125+
Aaron 123 123
Rebecca 120+ 120+
Moise 120 120
Iosif 110 110
Iosua Navi 110 110

Iosua în Biblie

Genealogie

Iosua sau Isus era fiul lui Nun (sau Navi), care era fiul lui Elișama, fiul lui Amiud, fiul lui Ladan, fiul lui Tahan, fiul lui Telah, fiul lui Reșef, fiul lui Refah, fiul Șeerei, fiica lui Beira, fiul lui Efraim, care era fiul lui Iosif, fiul lui Israel (Cronici 7:23-27).

Din punct de vedere științific

Lester L. Grabbe afirmă că pe vremea când studia pentru doctorat (cu mai bine de trei decenii în urmă), „istoricitatea substanțială” a povestirilor Bibliei despre patriarhi și despre cucerirea Canaanului era acceptată pe larg, dar în zilele noastre cu greu se mai poate găsi un istoric care să mai creadă în ea.[1]

Conform Ann E. Killebrew, „Cei mai mulți cercetători de azi acceptă faptul că majoritatea poveștilor despre cuceriri din Cartea lui Iosua sunt lipsite de realitate istorică”.[2]

Datarea efectuată de Kathleen Kenyon, conform căreia Ierihonul nu era locuit în timpul invaziei lui Iosua Navi, este acceptată consensual de arheologi.[3]

„(Desigur, asta, pentru unii, a făcut poveștile Bibliei și mai miraculoase decât erau—Iosua a distrus un oraș care nici măcar nu exista!)[4]
—William G. Dever, Recent Archeological Discoveries and Biblical Research

În 2005, Pierre de Miroschedji a publicat un articol în revista La Recherche. El scria:

„În general, niciun arheolog serios nu mai crede în ziua de azi că evenimentele povestite în Cartea lui Iosua ar avea vreo bază istorică reală. Prospecțiunile arheologice, în special la începutul anilor 1990, au dezvăluit că a israeliților cultură a apărut pe dealurile din centrul țării, drept continuare a culturii cannaanite a epocii anterioare.[5]

El subliniază că nimic nu împiedică utilizarea Bibliei în arheologie,[6] sub formă de izvor supus criticii, așa cum arheologii procedează cu oricare alt document [7].

Note

  1. ^ Grabbe, Lester L. (). „Some Recent Issues in the Study of the History of Israel”. Understanding the History of Ancient Israel. British Academy. pp. 57–58. doi:10.5871/bacad/9780197264010.003.0005. ISBN 978-0-19-726401-0.
  2. ^ Ann E. Killebrew (). Biblical Peoples and Ethnicity: An Archaeological Study of Egyptians, Canaanites, Philistines, and Early Israel, 1300–1100 B.C.E. Society of Biblical Lit. p. 186. ISBN 978-1-58983-097-4. Most scholars today accept that the majority of the conquest narratives in the book of Joshua are devoid of historical reality; ...
  3. ^ Robert L. Hubbard, Jr. (). Joshua. Zondervan. p. 203. ISBN 978-0-310-59062-0. The current scholarly consensus follows the conclusion of Kenyon: Except for a small, short-lived settlement (ca. 1400 B.C.), Jericho was completely uninhabited ca. 1550-1100 B.C.
  4. ^ Dever, William G. () [1989]. „2. The Israelite Settlement in Canaan. New Archeological Models”. Recent Archeological Discoveries and Biblical Research (în engleză). SUA: University of Washington Press. p. 47. ISBN 0-295-97261-0. Accesat în . (Of course, for some, that only made the Biblical story more miraculous than ever—Joshua destroyed a city that wasn't even there!)
  5. ^ D'une façon générale, aucun archéologue sérieux ne croit plus aujourd'hui que les événements rapportés dans le livre de Josué ont un fondement historique précis. Des prospections archéologiques, au début des années 1990, en particulier, ont révélé que la culture israélite a émergé dans les collines du centre du pays, en continuité avec la culture cananéenne de l'époque précédente. Pierre de Miroschedji, revue La Recherche nr. 391 din 01-11-2005, dosarul Les archéologues réécrivent la Bible, p. 32
  6. ^ idem p. 33
  7. ^ În același timp, un cititor simplu al Bibliei care nu cunoaște arheologie ar trebui să-și spună că el citește un document scris cu mult mai târziu despre perioadele dinainte de 700 î.e.n.

Legături externe

Predecesor:
Moise
Judecător în Israel
secolul al XIII-lea

Succesor:
Otniel
Amoriți

Amoriții (sumeriană MAR.TU, akkadiană Tidnum sau Amurrūm, egipteană Amar, ebraică Emori אמורי) este un termen care se referă la un popor antic vorbitor al unei limbi semitice de vest, care a sălășluit la vest de Eufrat, care a jucat un rol însemnat în istoria Siriei, Palestinei și a Mesopotamiei .

începând din a doua jumătate a Mileniului al doilea î.Hr..

Amoriții sunt menționați și în Biblia ebraică (Vechiul Testament) (de 85 ori) ca unul din popoarele Canaanului, care au fost biruite de triburile lui Israel. Denumiți de unii cercetători, „canaaneni de est”, nu se știe dacă amoriții aceștia sunt acelaș neam cu cel cunoscut în Siria și Mesopotamia.

Utilizarea termenului Amurru nu a fost fixă în cursul secolelor. Amurru putea desemna triburi semitice de vest sau de est, și uneori era folosit ca noțiune geografică statală desemnând mai multe regate din Siria si Canaan.

În scrierile sumeriene cele mai timpurii (pe la 2400 î.Hr.) numele de țara Mar.tu se referea la o regiune la „vest” de Eufrat care conține Siria și Canaanul.În scrierile akkadiene sunt prezentați ca niște nomazi, legați mai cu seamă de Muntele Amurru, actualul Djebel Bishri din Siria.

Locul lor de origine ar putea să fi fost Peninsula Arabică.

Înrudiți cu canaanenii, prin anii 2300-2200 î.Hr. au distrus civilizația urbană a bronzului vechi din Palestina, și într o mare măsură și pe cea a Siriei .

Ulterior, la începutul mileniului al II-lea î.Hr., pe la 1900 î.Hr. s-au instalat în

orașe din centrul Mesopotamiei, unde s-au asimilat curând la populația mesopotamiană locală.

Invaziei amoriților i s-ar fi datorat prăbușirea celei de a treia dinastii din Ur (2112-2004 î.Hr.)

In Mesopotamia amoriții au ajuns să controleze Babilonul, inclusiv în timpul regelui Hammurabi.La finele mileniului al II-lea amoriții au fost înghițiți de valul arameean.

În 1600 - 1100 î.H. limba amoriților a încetat de a mai fi vorbită în Mesopotamia, în schimb a devenit dominantă în Palestina O partea a triburilor amorite a rămas în stare nomadă. In secolul al XIV-lea î.H. Aziru, unul din conducătorii seminomazilor din regatul Amurru, a fost implicat în conflictul dintre Egipt și hittiți

În Siria și Canaan amoriții ar fi întemeiat mai multe mici regate: Halpa (Aleppo),Mari (azi Tell Al Hariri). In nordul Palestinei un regat Amurru avea capitala la Hatzor.Prin 1100 î.H. Asirienii încă numeau Amurru o parte din Siria, Fenicia și Palestina.

Termenul Amurru din textele akkadiane și sumeriene se referă atât la amoriți cât și la zeitatea lor principală, care ar fi fost fiul lui Baal sau Belu și al fecioarei Anat. Un alt zeu însemnat al lor era Zeul Sin, al Lunii.

Autori ai cărților lui Moise

Tradițional se consideră că primele cinci cărți (Tora sau Pentateuhul) din Vechiul Testament au fost scrise de Moise. Cu toate acestea, Tora nu prezintă numele autorului ei, iar tradiția se bazează în mare parte pe faptul că aceasta conține cinci referințe, oarecum vagi, la diferite lucruri scrise de Moise. Prin alte elemente care au contribuit la această tradiție se numără practicile scriitoriilor de mai târziu de a se referi la așa-zisele „legi ale lui Moise” (deși nu este clar ce înseamnă exact acestea) precum și convingerea generală că paternitatea scrierilor ar trebui acordată personajelor cu autoritate.

Biblia ebraică

Biblia ebraică (ori Scripturile evreiești), pentru evrei Tanah (în limba ebraică תַּנַ"ךְ, transliterat: תַּנַ"ךְ, pronunțat [taˈnaχ] ori [təˈnaχ]; de asemeni Tanach, Tenak, Tenakh), este în Iudaism și Mesianism denumirea canonul cărților biblice ebraice.

Biblia ebraică pentru evrei Tanah, se numește la creștini Vechiul Testament, ea fiind o colecție de scrieri sacre comune ale iudaismului și creștinismului. Numele grec de Biblia (Ta Biblia = gr. cărțile) a fost dat, după tradiție, de cei șaptezeci de învățați evrei care au tradus-o din ebraică în elenă în timpul domniei lui Ptolemeu Filadelful la Alexandria (vezi Septuaginta).

Biblia ebraică, sau evreiască, este scrisă în limba ebraică antică, ("ebraica veche"), (conținând și câteva pasaje și un număr de cuvinte în aramaică). La evrei, Biblia mai este denumită Mikrá מקרא (Lectura, asemănător cu sensul numelui Koranului musulman), și mai ales ca TaNaH תנ"ך, nume acronim format din inițialele denumirilor celor trei elemente: Tora תורה ("Învățăturile"), Neviim נביאים ("Profeții") și Ketuvim כתובים ("Scrierile") - prin urmare - TaNaCh (litera ebraică כ se pronunță la sfârșitul cuvintelor ca un H, și la începutul cuvintelor ca un K):

Legea sau Învățătura, denumită în ebraică Tora תורה, carte scrisă pe un sul și ținută în altarul sinagogilor, constă din cele cinci cărți atribuite lui Moise משה, denumite în grecește Pentateuh - cele cinci cărți ale Torei , cuprinzând perioada de la facerea lumii până la moartea lui Moise;

Profeții, parte care se numește în ebraică Neviim נביאים, și care cuprinde perioada de la așezarea celor 12 triburi israeliene în Canaan כנען, până la exilul / robia în Babilon בבל, relatând profețiile prorocilor trimiși de Dumnezeu să vorbească în numele său;

Celelalte Scrieri, denumite în ebraică Ketuvim כתובים, sau în greacă Hagiografa. Încep cu Psalmii תהילים și Cărțile înțelepciunii, și se termină cu scrieri referindu-se la întoarcerea din exil / robie.În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată) prof. Richard Friedman, prezentat ca autoritate mondială în materie de Biblie ebraică afirmă că ea nu este o carte, ci mai multe cărți, o întreagă bibliotecă având între 100 și 150 de autori, scrisă de-a lungul unui mileniu. Data cea mai timpurie la care a început scrierea Bibliei ar putea fi 922 î.Hr., conform lui Richard Elliott Friedman. Cele mai vechi manuscrise ale Bibliei sunt sulurile de argint, ele datează din 587-586 î.Hr. și sunt scrise în paleo-ebraică.

Blestem

Un blestem (numit, de asemenea, imprecație, maledicție, afurisenie sau anatemă) este o invocare a unei nenorociri sau a unui ghinion asupra unei alte entități: una sau mai multe persoane, un loc sau un obiect. În particular, „blestemul” se poate referi la o astfel de dorință prin invocarea unor puteri supranaturale sau spirituale, cum ar fi Dumnezeu sau zeii, un spirit sau o forță naturală, sau ca un fel de magie sau vrăjitorie. În multe sisteme religioase blestemul (sau ritualul însoțitor) este considerat a avea un efect asupra celui împotriva căruia este plasat. Inversarea sau înlăturarea unui blestem este numită uneori „rupere” și necesită adesea ritualuri elaborate sau rugăciuni.

Studiul tipurilor de blesteme presupune cercetarea atât a practicilor religioase populare, cât și a folclorului. Încercarea deliberată de a arunca un blestem face parte dintr-un ritual magic. În cultura hindusă înțelepții sau Rishi care au compus Vedele au puterea de a binecuvânta și de a blestema. Ca exemple sunt blestemul aruncat de Rishi Bhrigu asupra regelui Nahusha și cel aruncat de Rishi Devala.

Enoh

A nu se confunda cu Enoh (fiul lui Cain).Enoh, potrivit Genezei:5, este al șaptelea patriarh. El este fiul lui Iared, care este fiul lui Mahalaleel, fiul lui Cainan, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam.

Primul fiu al lui Enoh este Metusala, născut la 65 de ani. Matusalem este tatăl lui Lameh, tatăl lui Noe.

Conform Bibliei, Enoh a trăit pe Pământ 365 de ani apoi nu a murit, ci a fost luat de către Dumnezeu.

Conform cu Luca 3:37, Enoh apare în genealogia lui Iisus.

Enos

În Cartea Genezei, Enos (ebraică: אֱנוֹשׁ, standard: Enoš, tiberiană: ʼĔnôš; "om muritor"; Ge'ez: ሄኖስ Henos) este primul fiu al lui Set, Set fiind al treilea fiu al lui Adam și Eva. Conform cu Luca 3:38, Enos apare în genealogia lui Iisus.

Set avea 105 ani când s-a născut Enos, primul său fiu.

Enos este nepotul lui Adam și Eva.

Seder Olam Rabbah, pe baza textelor ebraice, apreciază că Enos este născut în anul 235 de la facerea lumii (235 AM). Conform cu Septuaginta, s-a născut în 435 AM.

Enos a fost tatăl lui Cainan, care a fost născut când Enos avea 90 de ani.

Conform Bibliei, Enos a trăit 905 ani.

Ierihon

Ierihon (Ebraică: יְרִיחוֹ, Standard: Yəriḥo, Tiberiană: Yərîḫô / Yərîḥô; Arabă: أريحا, ʼArīḥā; Canaanită: Yareah, Greacă: Ἱεριχώ; în ebraică lună) este un oraș din Palestina, pe partea de vest a râului Iordan. Capitala regiunii Ierihon cu o populație de 20416 palestinieni (2016). Se află în partea de nord a Deșertului Iudeei, aproximativ 7 km de la râul Iordan, la12 km nord-vest de Marea Moartă și la 30 km nord-est de Ierusalim.

Este considerat ca cea mai veche așezare urbană din lume, precum și așezarea cu primele fortificații din lume, este de multe ori pomenit în Biblie cu numele de ”orașul palmierilor”. El este populat din aproximativ 9000 î.Hr.. Cu o foarte mică excepție, el nu a fost locuit între 1550 și 1100 î.Hr.

Iosif (personaj din Vechiul Testament)

Iosif, în originalul ebraic Yoséf יוֹסֵף, „El (Domnul) adaugă”; în arabă: يوسف, Yusuf ; in latină "Josephus", este un personaj important al Cărții Facerii (sau a Genezei) din Biblia ebraică (Vechiul Testament). El a fost cel de-al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacob și cel dintâi al Rahilei (Rahel). El este pomenit și în Coran sub numele Yusuf sau Yusef. A fost supranumit și Iosif Visătorul בעל החלומות sau Iosif cel Frumos.

Isaac, fiul lui Avraam, a avut doi fii: pe Esau și pe Iacob. Lui Iacob i-a dăruit Dumnezeu 12 fii și o fată. Toți feciorii lui erau voinici și sănătoși. Mergeau zilnic cu turmele la pășune. Între fiii lui Iacob, cel mai așezat și mai cuminte era Iosif.

Iosua (carte)

Cartea lui Iosua (în limba ebraică ספר יהושע, "Sefer Iehoșua"; în LXX, Ἰησοῦς, "Isus") este a șasea carte în Tanakh și în Vechiul Testament. În cadrul celui dintâi, este prima carte din seria Profeților dintâi (sau Primii profeți), din diviziunea Neviim. În Vechiul Testament, este prima din seria așa-numitelor "cărți istorice". Cartea descrie cucerirea și împărțirea Canaanului de către prima generație de israeliți după exod, sub conducerea lui Iosua.

Metusala

Metusala sau Matusalem (ebraică: מְתוּשֶׁלַח / מְתוּשָׁלַח, standard: Mətušélaḥ / Mətušálaḥ, tiberiană Məṯûšélaḥ / Məṯûšālaḥ) este fiul lui Enoh.

Potrivit Bibliei, a trăit cel mai mult:

969 de ani, de aici provine expresia vârstă matusalemică.

Conform Genezei 5:21, Enoh avea 65 de ani când s-a născut fiul său, Metusala. La 187 de ani, lui Metusala i s-a născut primul său fiu, Lameh.

Nevi'im

Nevi'im, cunoscute în tradiția iudaică și ca profeții anteriori și profeții posteriori, respectiv, grupul de cărți numite în tradiția creștină "cărți istorice" formează în iudaism "profeții anteriori", în sensul că prin aceste figuri ale istoriei lui Israel (care este totodată și istoria mântuirii), Dumnezeu s-a revelat și a revelat planul său de mântuire (a poporului ales și a întregului neam omenesc); celălalt grup de cărți intitulat "profeții posteriori", în tradiția creștină sunt împărțite în: "profeții majori" și "profeții minori": această împărțire nu vizează conținutul, ci extinderea scrierilor profetice.

Noe

Noe (în ebraică: Noakh נח) este un personaj din Biblia ebraică și din Vechiul Testament al creștinilor, al zecelea patriarh după Adam, despre care se relatează în Cartea Genezei (Facerea) בראשית sau și în Întâia Carte a lui Moise din Biblie. Nu se cunoaște cu siguranță dacă și când a trăit, dar ar fi viețuit în jurul anului 3300 î.Hr. Existența sa este nedovedită, el fiind la origine probabil un personaj mitologic sumerian, Ziusudra, preluat apoi de evrei și de alte popoare.

Rahab

Rahab (în ebraică רָחָב, transliterat: Raẖav, în arabă رحاب) a fost, potrivit cărții lui Iosua, o femeie care locuia în orașul Ierihon din Țara Făgăduinței și care i-a ajutat pe israeliți să ocupe orașul prin trădarea propriului ei popor (Cartea lui Iosua Navi 2:1-24). În Noul Testament ea este lăudată atât ca un exemplu de sfântă care a dovedit credință, cât și ca o persoană dreaptă care a săvârșit fapte bune.

Războiul Arabo-Israelian din 1948-1949

Războiul arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 - iulie 1949), numit de israelieni Războiul de Independență (în ebraică :מלחמת העצמאות, Milhemet HaAtzmaut), sau Războiul de Eliberare (în ebraică :מלחמת השחרור, Milhemet HaShihrur) și de arabi Catastrofa (în arabă النكبة, „al-Nakba”) s-a declanșat ulterior unui război civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina mandatorie, în urma retrocedării mandatului britanic în Palestina Organizației Națiunilor Unite în anul 1947 și a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi. Conducerea „ishuv-ului” (evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor de evrei ultra religioși, „haredim”), a acceptat această împărțire, fără mare entuziasm, datorită hărții geografice complicate și a pierderii Ierusalimului. Liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza promisiunii statelor arabe de intervenție armată masivă, consecutivă declarației de constituire a unui stat evreiesc și a sfaturilor britanice, care le garantau un succes militar imediat și definitiv care urma să se încheie cu aruncarea evreilor în mare.

Cinci state arabe, Egiptul, Irakul, Transiordania, Libanul și Siria și Liga arabă, prin „Armata Arabă de Eliberare” au invadat Palestina ex-mandatară, înaintând în teritoriul stabilit pentru Statul Israel nou creat.

Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian.

În urma cuceririlor teritoriale ale Israelului din Războiul de Șase Zile (1967), majoritatea statelor arabe și a palestinienilor, cu sprijinul unor factori internaționali, s-au arătat dispuse să admită teoretic linia de încetare a focului din 1949, așa numita „Linia verde” ca graniță definitivă, denumind zonele cucerite ulterior de Israel „teritorii ocupate”, în schimb, au cerut ca Israelul să accepte reîntoarcerea pe teritoriul său și în zonele aflate sub controlul său, a sutelor de mii de refugiați arabi și a urmașilor lor.

Sainte-Chapelle

La Sainte-Chapelle (Pronunție în franceză: /la sɛ̃t ʃapɛl/, în română Sfânta Capelă) este o capelă care a fost construită pe Île de la Cité, la Paris, la cererea Sfântului Ludovic, pentru a adăposti Cununa de Spini, un fragment al Sfintei Cruci, precum și alte diverse relicve ale Patimilor pe care le achiziționase.

O capelă sfântă este termenul prin care este denumită o capelă care are un eșantion din coroana de spini a lui Isus Hristos. Capela Sfântă (în franceză Sainte-Chapelle) de la Paris este cea mai cunoscută dintre acestea.

Împreună cu la Conciergerie, Capela Sfântă este unul dintre vechile vestigii ale palatului regal din Île de la Cité care se întindea pe locul unde se află acum Palatul Justiției din Paris.

În prezent, Sfânta Capelă este gerată de către Centrul Monumentelor Naționale din Franța, căruia i-a fost atribuită, cu titlu de donație prin Hotărârea din 2 aprilie 2008.

În medie, vreo 800.000 de vizitatori, de peste 40 de naționalități diferite, pășesc în fiecare an în acest monument gotic.

Sara

Sara, prenume feminin, soția principală a lui Avraam și mama lui Ițhac / יִצְחָק (cunoscut în alte transliterări ca Ițac sau Isaac), stăpîna lui Hagar.

Sara e subiectul multor discuții pe marginea Bibliei. Intre altele, în serviciul religios mozaic, indiferent de sectă, există o întreagă pericopă dedicată Sarei. Această pericopă a săptămânii (= citire, comentariu și interpretare a unei porțiuni din Vechiul Testament), Haie Sara, este transliterată de obicei în vest ca Chaye Sarah ori Hayye Sarah (חַיֵּי שָׂרָה — ebraicul pentru “viața Sarei,” care sunt primele cuvintele cu care început parshah) e bazată pe Genesa 23:1–25:18.

Este un nume extras din Biblie, luat de la numele soției lui Avraam si mama lui Isaac, Sara. Sensul cuvântului în ebraică este "prințesă". De fapt, numele ebraic Sarah provine din Egipt: Sa- înseamna fiul, Rah- este discul "soare", divinitatea cea mai mare la acel moment. Fiica zeului Ra a fost văzută ca o prințesă și, prin urmare, sensul său in ebraică. A fost adoptată în limba greacă și latină ca Sarah.

Există, de asemenea, o altă sursă de nume în Calabria și Sicilia Sara este diminutivul de la Rosario si cateva nume conectate la acesta ca Sario.

Sara, potrivit ISTAT, unul dintre numele cele mai folosite pentru nou-născuți în Italia la începutul secolului XXI-lea, fiind al patrulea cel mai popular nume din 2004, iar al doilea în 2006.

Sara, sotia lui Avraam, celebrată de Biserica Catolică pe 19 august, de Biserica Ortodoxa pe 13 iulie și pe 10.9 de Biserica coptă.

Sfânta Sara al Antiohiei, martir, comemorat pe 20 aprilie.

Sihon

Sihon a fost un rege amorit menționat în Biblia ebraică, care a refuzat să-i lase pe israeliți să treacă prin țara sa.

Yodfat (antic)

Yodfat (antic) sau Yotvatul antic (în ebraică: יודפת sau יוטבט, în latină Iotapata) este o cetate antică așezată în nordul Israelului, în centrul Galileei superioare, în inima lanțului de dealuri numit Munții Yodfat, la sud-vest de moșavul modern Yodfat, la 22 km est de Acra și la 9 km de Tzipori.

Ruinele cetății sunt situate pe o colină scundă,Tel Yodfat, având înălțimea de 419 metri deasupra nivelului mării, înconjurată de mai multe culmi mai înalte care o ascund de priviri. La est si la nord-est o înconjoară rîul Yodfat, un afluent al acestuia - din apus, sud și nord-vest. Aceste cursuri de apă creează niște povârnișuri abrupte în trei laturi ale dealului, lasând un acces la dealul cetății numai dinspre nord, unde se află o șea care o unește cu dealul din dreapta.

Colina Tel Yodfat se deosebește de alte Tel - coline cu semnificație arheologică - prin faptul ca este în cea mai mare parte stâncoasă și are foarte puține ruine la suprafață. În schimb locul ascunde numeroase peșteri în care s-au ascuns răsculații evrei, precum și cisterne antice de apă.

Yodfat este menționat în Mișna și în cărțile lui Josephus Flavius (Yosef ben Matityahu).

Ea face parte dintr-un șir de cetăți pomenite de Mișna ca fiind înconjurate de ziduri înca din vremea lui Iosua Navi. Se presupune ca Yotva cea amintită în Vechiul Testament, în Cartea Regilor II ca fiind locul de obârșie al lui Meshulemet Bat Harutz, mama regelui Amon al Iudeei este identică cu Yodfat. Totuși, ruinele cele mai vechi găsite la fața locului datează abia din epoca elenistică timpurie, din secolele IV-III î.e.n.. După relicvele arheologice, în această perioadă Yodfat era o așezare mică locuită de idolatri și doar după cucerirea Galileei de către regii Hasmonei a început stabilirea evreilor în localitate.

Yucca brevifolia

Yucca brevifolia (numită și Joshua tree sau "arborele lui Iosua" ) este o specie de arbore originară din sud vestul Americii de Nord din California, Arizona, Utah, și Nevada. Crește izolat în Deșertul Mojave între 400-1.800 m altitudine și se dezvoltă bine

în pajiștile din "Queen Valley" și "Lost Horse Valley" din Parcul Național Joshua Tree, unde pot ajunge până la înălțimea de 13 m.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.