Insulele Ryukyu

Insulele Ryūkyū (în limba japoneză 南西諸島, Nansei-Shotō) sunt un arhipelag în partea sudică a Japoniei; au făcut parte din Regatul Ryukyu. Acest arhipelag a fost revendicat de China sub denumirea de Lu-Chu.

Principala insulă din acest arhipelag este insula Okinawa.

Location Ryukyu Islands
Localizare
Al Doilea Război Chino-Japonez

Al Doilea Război Chino-Japonez (7 iulie 1937 – 9 septembrie 1945) a fost un conflict major între Republica China și Imperiul Japonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși cele două țări se luptau cu intermitență încă din 1931, un război în adevăratul înțeles al cuvântului a început doar în 1937 și s-a încheiat cu capitularea Japoniei din 1945. Acest război a fost un rezultat al unei politici imperialiste de mai multe decenii a Japoniei, prin care s-a încercat dominarea politică și militară a Chinei și câștigarea controlului asupra vastelor resurse de materii prime ale țării. În același timp, valul crescut al naționalismului și dorința de autodeterminare a chinezilor au făcut războiul de rezistență de neevitat. Mai înainte de 1937, cele două națiuni s-au confruntat în "incidente" locale, fiecare dintre cele două părți având numeroase motive să nu declanșeze un război pe scară mare. Invadarea Manciuriei de către japonezi, cunoscută și ca "Incidentul Mukden", a avut loc în 1931. Ultimul dintre aceste incidente a fost "Incidentul de la podul Marco Polo" din 1937, care a fost de altfel considerat momentul oficial de începere a războiului total dintre cele două țări. Din 1937 până în 1941, China a luptat singură împotriva Japoniei. După atacul de la Pearl Harbor, al doilea război chino-japonez a devenit parte a celui de-al doilea război mondial, iar China s-a bucurat de sprijinul Aliaților.

Bătălia de la Okinawa

Bătălia de la Okinawa sau Operațiunea Iceberg a fost cel mai mare atac amfibiu din timpul celui de-al doilea război mondial din zona Pacificului și a avut loc pe insula Okinawa din Insulele Ryukyu. Bătălia a durat 82 de zile și a ținut de pe 1 aprilie până pe 22 iunie 1945, la doar 550 km de țărmul marilor insule care formează Japonia.

Statele Unite au creat a Zecea Armata, o forță transversală formată din diviziile 7 , 27 , 77 și 96 de infanterie ale Armatei SUA, cu diviziile 1 , 2 și 6 ale Corpului Marin , pentru a lupta pe insulă. A zecea a fost unică prin faptul că a avut propria forță aeriană tactică (comanda armată-marină comună) și a fost sprijinită și de forțele combinate navale și amfibiene.

Lupta a fost numită "taifunul de oțel" în limba engleză și tetsu no ame ("ploaie de oțel") sau tetsu no bōfū ("vânt violent de oțel") în japoneză. Poreclele se referă la ferocitatea luptelor, intensitatea atacurilor kamikaze japoneze și numărul mare de nave aliate și vehicule blindate care au atacat insula. Bătălia a fost una dintre cele mai sângeroase din Pacific, cu aproximativ 160.000 de victime pe ambele părți: cel puțin 75.000 aliate și 84,166-117,000 japoneză. Dintr-o populație de 300 000 a insulei, 149.425 de persoane din Okinawa au fost ucise, s-au sinucis sau au dispărut. În operațiile navale din jurul bătăliei, ambele părți au pierdut un număr considerabil de nave și aeronave, inclusiv nava de luptă japoneză Yamato. După luptă, Okinawa a asigurat loc ancorare a flotei americane, zone de organizare a trupelor și aerodromuri în apropierea Japoniei, în pregătirea pentru invazia planificată.

Bătălia din Golful Leyte

Bătălia din Golful Leyte sau Bătălia pentru Golful Leyte, cunoscută și ca A Doua Bătălie din Marea Filipinelor, este în general considerată a fi cea mai mare confruntare navală din al doilea război mondial și, de asemenea, după unele criterii posibil cea mai mare bătălie navală și aeriană din istorie.Bătălia a avut loc în apropierea insulelor Filipine, lângă insulele insula Leyte și insula Samar între 23-26 octombrie 1944 între forțele americane și australiene Combinate, precum și Marina Imperială Japoneză. La 20 octombrie trupele Statelor Unite au invadat insula Leyte ca parte a strategiei de izolare a Japoniei de țările ocupate în Asia de Sud Est și în special privarea forțelor și industriei japoneze de resursele vitale de petrol. Marina Imperială Japoneză și-a mobilizat aproape toate forțele navale rămase în încercare de a înfrânge trupele aliate de invazie, dar a fost respinsă de flotele Flota a 3-a Americană și Flota a 7-a Americană a Forțelor Navale ale Statelor Unite. Marina Imperială Japoneză nu a reușit să-și atingă obiectivele, a suferit pierderi grele și nu a reușit niciodată în viitor să prezinte într-o luptă o forță comparabilă ca mărime. Marea majoritate a navelor sale mari lipsite de combustibil aveau să rămână în baza lor pentru restul războiului din Pacific.

Bătălia din Golful Leyte include patru mari bătălii navale: Bătălia din Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño și Bătălia din Samar, precum și alte acțiuni aeriene și navale.

Bătălia din Golful Leyte este notabilă și pentru faptul că a fost prima bătălie în care portavioanele japoneze au organizat atacuri kamikaze. De remarcat și faptul că în această bătălie Japonia avea un număr mai mic de avioane decât numărul navelor folosite de Forțele aliate, o demonstrație clară a diferenței mari dintre cele două părți combatante în această fază a războiului.

Cercul de foc al Pacificului

Cercul de foc al Pacificului (engleză The Pacific Ring of Fire) este cea mai întinsă și activă zonă vulcanică de pe Terra, concentrând 62% din vulcanii activi existenți în prezent (peste 350 din cei 600 vulcani activi).

Cutremure în 2014

Aceasta este o listă de cutremure înregistrate pe parcursul anului 2014. Lista cuprinde doar cutremure cu magnitudine mai mare de 6 grade pe scara Richter, exceptând cazurile în care evenimentele seismice se soldează cu pierderi de vieți omenești sau pagube materiale însemnate.

Eclipsa de Soare de la 22 iulie 2009

Eclipsa de Soare din 22 iulie 2009 a fost cea mai lungă eclipsă totală de Soare din secolul al XXI-lea, care nu va fi întrecută decât în iunie 2132.Durata maximă a fost de 6 minute 39 de secunde pe coasta Asiei de sud-est.S-a produs acum &&&&&&&&&&&&&&10.&&&&&010 ani, &&&&&&&&&&&&&&21.&&&&&021 zile.

Elixirul vieții

Elixirul vieții, cunoscut, de asemenea, sub numele de elixirul nemuririi și echivalat uneori cu numele piatra filozofală, este o poțiune care se presupune că îi face pe băutori să dobândească viața veșnică și/sau tinerețea veșnică. S-a spus, de asemenea, că acest elixir vindecă toate bolile. Alchimiștii din diferite epoci și culturi au încercat să prepare acest elixir.

Flora Japoniei

Flora Japoniei este deosebit de variată datorită faptului că arhipelagul japonez se întinde de la nord la sud peste 3.500 km și datorită climei la fel de variate. Botaniștii apreciază că în Japonia există cam 5-6.000 de specii de plante endemice.

Karate

Karate-dō (空手道) este o artă marțială japoneză introdusă în Japonia (și ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize, proiectări, fiind un stil extern de luptă.

Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marțiale chinezești (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunțare japoneză), "strămoșul" fiind pokkeck (așa-numitul "box chinezesc" sau "box de templu"), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales așa-numitele "stiluri sudice" (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marțiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influențe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar și din stiluri de luptă băștinașe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza "stilurilor tradiționale" ale karate.

Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Pentru a crește popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză "karate" (kara-te).

Există numeroase stiluri ("ryu"= școală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan folosește atacuri lungi, din mișcare, punând accent pe viteză, mobilitate, suplețe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri și blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forță si suplete. Un alt stil important de karate este Wado Ryu. El a fost creat de Hironori Ōtsuka Sensei prin imbinarea karate-ului din Okinawa cu Shinto Yoshin Ryu Jiu Juitsu straveche arta martiala specific japoneza. Astfel acest stil de karate Wado Ryu mosteneste principiul Armoniei din Jiu Juitsu spre deosebire de alte stiluri de karate ce folosesc mai degraba forta duritatea.

Toate stilurile folosesc două exercții de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) și kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiții de kata și de kumite. Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numește dojo. Termenul este folosit și în cazul altor arte marțiale japoneze.

Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

Lista țărilor și teritoriilor nesuverane din Oceania

Aceasta este o listă a țărilor și teritoriilor nesuverane din Oceania cu numele lor scurt și oficial în limba română și în limbile naționale, atât varianta scurtă cât și cea oficială, împreună cu drapele, o hartă de localizare, populația, suprafața și capitalele fiecăreia.

Oceania nu este un continent în adevăratul sens al cuvântului, ci o regiune a pământului incluzând cele mai multe insule din Oceanul Pacific între Asia la vest și America de Nord și America de Sud la est. Sunt excluse insulele Aleutine, insulele Kurile, insulele Ryukyu și arhipelagul japonez. Insulele Oceaniei sunt împărțite în trei regiuni (Melanezia, Micronezia și Polinezia). Din motive economice și culturale Oceania este asociată cu continentul australian, Australia, Papua Noua Guinee și Noua Zeelandă sunt grupate des ca Australasia. Oceania (definit ca regiunea pământului constituită din Australasia, Melanezia, Micronezia și Polinezia) are o populație de peste 35 milioane de locuitori. Suprafața este (excluzind Australia) de 822.800 km2.Nu sunt incluse în această listă dependențele australiane Insulele Cocos și Insula Crăciunului, care se situează la sud-vest de Indonezia și sunt astfel parte din Asia. Dependența australiană Insula Heard și Insulele McDonald, Zona Antarctică Australiană și Zona Antarctică Neozeelandeză (Dependența Ross) sunt condiderate parte de Antarctida. Insula Clipperton este considerată parte de America de Nord și Insulele Galápagos parte de America de Sud. Teritoriile ăștia nu au fost niciodată populate de către melanezieni, micronezieni sau polinezieni. Cel mai estic punct este așadar insula Sala y Gómez. Este inclus în această listă partea vestică a insulei Noua Guinee, care aparține Indonezia.

Țările asiatice Brunei, Filipine, Indonezia, Malaezia și Timorul de Est sunt și ele foarte rar considerate parte din Oceania.

Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a propus un plan de protejare a bunurilor culturale și naturale din lume, prin Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, aprobată în 1972.

În octombrie 2013 erau 981 de bunuri și locuri din 160 de țări pe listă.Mai jos se prezintă lista de bunuri și locuri (clasificate alfabetic după țări) care aparțin Patrimoniului Mondial (sau Patrimoniului Comun al Umanității). În stânga: anul preluării bunului / locului pe Lista UNESCO.

Perioada Yamato

Perioada Yamato (大和時代, Yamato-jidai?) este perioada din istoria Japoniei când Curtea Imperială Japoneză își avea reședința în provincia Yamato (actualemente prefectura Nara). În această perioadă a avut loc introducerea budismului în Japonia (cca 552), adoptarea unei constituții⁠(en) de influență chineză (604), precum și reformarea⁠(en) instituțiilor de stat după modelul chinezesc (645).

Cu toate că convențional perioada Yamato cuprinde intervalul de timp între anii 250 și 710, incluzând perioada Kofun (cca. 250 - 538) și perioada Asuka (538-710), începutul efectiv al perioadei Yamato este controversat. Supremația Curții Yamato a fost contestată în perioada Kofun de alte facțiuni politice cu centre în diferite părți ale Japoniei. Ceea ce este sigur este că clanurile Yamato au avut avantaje majore peste clanurile vecine în secolul al 6-lea.

Această perioadă este împărțită în două sub-perioade, Kofun și Asuka, delimitate prin relocarea capitalei la Asuka (actualemente satul Asuka în prefectura Nara). Această divizare este considerată învechită, deoarece Kofun este o perioadă arheologică, iar Asuka este o perioadă istorică la propriu.

Regiuni în Japonia

Regiunile în Japonia nu sunt unități administrative oficiale, dar au fost totuși folosite tradițional drept diviziuni teritoriale ale Japoniei în diferite contexte. De exemplu, hărțile și cărțile de geografie împart Japonia în 8 regiuni. Întâmplător sau nu, Japonia are 8 curți superioare de justiție, dar ele nu corespund celor 8 regiuni.

De la nord la sud regiunile sunt:

Hokkaidō (insula Hokkaidō și alte insulițe alăturate, cel mai mare oraș fiind Sapporo)

Tōhoku (nordul insulei Honshū, cel mai mare oraș fiind Sendai)

Kantō (estul insulei Honshū, cele mai mari orașe fiind Tokio și Yokohama)

Chūbu (partea centrală a insulei Honshū, include Muntele Fuji), câteodată împărțită în:

Hokuriku (partea de nord-vest al regiunii Chūbu)

Kōshin'etsu (Partea de nord-est al regiunii Chūbu, cel mai mare oraș fiind Nagano)

Tōkai (partea de sud al regiunii Chūbu, cele mai mari orașe fiind Nagoya, Hamamatsu și Shizuoka)

Chūkyō (partea de sud-vest al regiunii Chūbu, cele mai mari orașe fiind Nagoya, Gifu și Yokkaichi)

Kansai sau regiunea Kinki (parțile de vest și centrală ale insulei Honshū, orașe principale fiind Osaka, Kobe și Kioto)

Chūgoku (partea de vest a insulei Honshū, orașe principale fiind Hiroșima și Okayama)

Shikoku (insulă, orașe principale Matsuyama și Takamatsu)

Kyūshū (insulă, oraș principal Fukuoka) care include:

Insulele Ryukyu, incluzând OkinawaFiecare din aceste regiuni conține mai multe prefecturi, cu excepția regiunii Hokkaidō, care coincide cu prefectura.

Tratatul de la San Francisco

Tratatul de la San Francisco, între Japonia și o parte a Puterilor Aliate, a fost semnat oficial de 48 de țări la 8 septembrie 1951, la War Memorial Opera House din San Francisco, California și a intrat în vigoare la 28 aprilie 1952.

Scopul tratatului a fost de a pune capăt oficial celui de al Doilea Război Mondial, de a pune capăt poziției Japoniei ca putere imperială și de a aloca despăgubiri civililor și foștilor prizonieri de război din țările aliate, care suferiseră din cauza crimelor de război comise de japonezi. Acest tratat a invocat Carta Organizației Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Împreună cu Tratatul de Securitate semnat în același an, tratatul de la San Francisco a marcat începutul „Sistemului San Francisco”, termen introdus de istoricul John W. Dower, care însumează efectele relației Japoniei cu Statele Unite și rolul său în arena internațională așa cum a fost trasat de aceste tratate.

Vrabie de câmp

Vrabia de câmp (Passer montanus) este o pasăre de talie mică, din familia paseride (Passeridae) răspândită în zona temperată a Europei și a Asiei. A fost introdusă și în Statele Unite și Australia. Este o pasăre sedentară, dar unele populații sunt parțial migratoare, migrațiile fiind pe distanțe scurte, uneori medii. Populațiile din nordul Europei coboară spre sudul Europei în timpul iernii. În România și în Republica Moldova este o specie sedentară comună în regiunile joase, urcând până în zonele mai înalte. În România mărimea populației este estimată la 1.400.000-2.800.000 de perechi cuibăritoare, iar în Republica Moldova la 200.000-300.000 de perechi cuibăritoare. Cuibărește în parcuri, grădini, livezi și pâlcuri de arbori din terenuri cultivate. Este comună în așezările rurale, unde găsește locuri potrivite pentru cuibărit, dar este mai puțin legată de localități decât vrabia de casă, fiind întâlnită și în liziere de pădure. Adeseori cuibărește în scorburi, găuri în maluri lutoase. Este o vrabie mică, frumoasă, sexele practic nu pot fi distinse pe teren. Are o lungime de 14-15 cm și o greutate de 17-30 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 13 ani și 1 lună. Are creștetul până la ceafă brun-ciocolatiu. Regiunea auriculară și obrazul sunt albe cu o pată neagră ca o virgulă pe partea posterioară a regiunii auriculare. Albul de pe obraz se extinde peste partea posterioară a gâtului, care capătă un aspect de colier alb (întrerupt doar la nivelul cefei). Lorumul (frâul) și dunga de sub ochi sunt negre. Părțile superioare brun-gălbui, mantaua cu striații longitudinale groase negre. Vârfurile tectricelor supraalare mijlocii și mari sunt albe și formează două dungi transversale albe pe aripă. Coada brun-cenușie. Baveta (bărbia și partea centrală a gâtlejului) este neagră. Părțile inferioare alb-murdare, flancurile cu o nuanță brun-gălbuie. Juvenilul este asemănător cu adultul, dar mai spălăcit. Este o specie monogamă. Își face cuib în diferite găuri din maluri sau râpe, în puțuri părăsite, scorburi de copaci sau chiar în diferite crăpături sau orificii mai mari din pereți stâncoși, în cuiburile berzelor, stârcilor cenușii, păsărilor răpitoare sau chiar în arbori, sub acoperișul etc. Ocupă frecvent și cuiburile artificiale și scoate din propriile cuiburi alte specii, precum lăstunii de casă, lăstunii de mal, rândunicile sau prigoriile. Cuibărește în perechi, mai rar formează colonii până la câteva zeci de perechi. Cuibul este sferic și este o construcție acoperită, făcută din tulpini și ramuri, căptușită cu puf, pene și alte materiale. De regulă, acolo unde crește pelin, acesta este folosit în construcția cuibului ca mod de apărare împotriva ectoparaziților. Construiesc ambele sexe. În aprilie, uneori chiar în ultima decadă a lunii martie, începe depunerea pontei formată din 3—7 ouă; până la sfârșitul lui iulie vrabia de câmp scoate 2 sau chiar 3 generații de pui. După o perioadă de incubație de 11—14 zile, asigurată de ambele sexe, apar puii care sunt hrăniți activ timp de 12—18 zile, când devin apți să părăsească cuibul. În timpul iernii formează stoluri numeroase, uneori de tip mixt cu alte specii de paseriforme. Consumă hrană mixtă: primăvara-vara – nevertebrate (diverse specii de insecte, melci, păianjeni, viermi), iar în rest - hrană vegetală (semințe, fructe, resturi alimentare etc.), care este colectată pe sol. Din mai până în august, când se hrănește preponderent cu insecte dăunătoare agriculturii și silviculturii, contribuie la protejarea vegetației. La sfârșitul verii și începutul toamnei când consumă hrană vegetală poate dăuna culturilor de câmp, în special, suferă grâul, meiul, cânepa și floarea-soarelui. Sunt recunoscute 11 subspecii. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia nominată Passer montanus montanus.

Yamato (popor)

Poporul yamato (大和 民族 Yamato minzoku) sau Wajin (和人) sunt un grup etnic est-asiatic, națiune nativă în arhipelagul japonez. Termenul a ajuns să fie utilizat pe la sfârșitul secolului19 pentru a distinge coloniștii din Japonia centrală de grupurile etnice minoritare care s- au stabilit în zonele periferice ale Japoniei, cum ar fi ainu, ryukyuanii, nivkhii, orokii, precum și coreenii, taiwanezii și taiwanezii-aborigeni care au fost încorporați în Imperiul Japonez la începutul secolului al XX-lea.

Oamenii din provincia Yamato cuprindeau atât nativi japonezi, precum și imigranți chinezi și coreeni. Liderii clanului și-au construit și propriul sistem de credință, care includea închinarea strămoșilor la o religie națională cunoscută sub numele de Șintoism. Numele de Yamato a fost aplicat Casei Imperiale a Japoniei sau "Curții Yamato", care a existat în Japonia în secolul al IV-lea, și a fost inițial numele regiunii în care poporul Yamato s-a stabilit prima dată în provincia Yamato (prefectura Nara modernă). Generații de istorici, lingviști și arheologi japonezi au dezbătut dacă cuvântul este legat de Yamatai (邪馬台) sau nu. Clanul Yamato a înființat prima și singura dinastie a Japoniei.

În secolele recente, unii yamato au emigrat din Japonia în Peru, Brazilia și în alte țări din America de Sud.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.