Denis Diderot

Denis Diderot (n. 5 octombrie 1713, Langres – d. 31 iulie 1784, Paris) a fost un filosof și scriitor francez.

Denis Diderot
Denis Diderot - Alix - Vanloo

Denis Diderot
Date personale
Activitate
Semnătură
Denis Diderot signature
Prezență online
Literatură franceză

După categorie

Istoria literaturii franceze

Medievală
Secolul XVI - Secolul XVII
Secolul XVIII - Secolul XIX
Secolul XX - Contemporană

Scriitori francezi

Listă cronologică
Scriitori după categorie
Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
Scriitori de povestiri scurte
Scriitori de literatură SF
Scriitori de literatură fantastică

Portal Franța
Portal Literatură
Louis-Michel van Loo 001
Portretul lui Diderot de Louis-Michel van Loo, 1767

Biografie

Născut la Langres, Diderot a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea. Diderot a primit o educație iezuită și a renunțat la o carieră în drept, dedicându-se studiului și scrisului. În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.

Una din piesele sale, Le Père de famille (Tatăl de familie, 1758), a fost considerată prototipul "dramei burgheze". Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Călugărița, 1796) – roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques fatalistul, 1796), precum și satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.

De asemenea, Diderot este apreciat și pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări filozofice, 1746) și Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuție fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondența vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influență semnificativă asupra generațiilor următoare de gânditori din Franța, Germania și Anglia.

Diderot a descris mașina de calcul inventată de Blaise Pascal, descrisă în Oeuvres de Pascal (1779), dar mecanicii nu au reușit să reconstruiască această mașină pentru a fi utilizabilă, deși a fost bine concepută.

Mare filosof al Iluminismului, Denis Diderot a contribuit prin erudiția sa debordantă și prin calitățile sale inovatoare la dezvoltarea a numeroase domenii. S-a distins atât în roman, teatru, critică, cât și în eseu. Dar acest om curios și avid de cunoaștere a rămas mai înainte de toate în posteritate prin intermediul Enciclopediei, la care a lucrat fără odihnă mai mult de 20 de ani. El avea certitudinea că numai erudiția poate să facă să triumfe rațiunea și astfel lumea să progreseze.

Denis s-a născut pe 5 octombrie 1713 la Langres, în sânul unei familii înstărite de burghezi. Tatăl său, fabricant, îl împinge să-și urmeze studiile pe lângă iezuiți, convins că o carieră ecleziastică i s-ar potrivi fiului său. Diderot el însuși crede că este pe calea cea bună urmând această carieră. Pleacă la Paris pentru a-și aprofunda cunoștințele. Filosofia, teologia, dreptul, toate domeniile prezintă interes pentru tânărul Diderot. Obține titlul de profesor în arte în 1732.

La terminarea studiilor, Diderot își dă seama că preoția nu era ceea ce își dorea. Încearcă atunci să își câștige existența fie ca preceptor, fie ca angajat al unui procuror. Lacom de cunoaștere, învață engleza, matematica, limbile antice. Astfel, în ritmul unei existențe boeme, se întâlnește cu Rousseau, cu care leagă o prietenie strânsă. În această perioadă, se îndrăgostește de o tânără lenjereasă, Antoinette Champion, cu care se căsătorește fără acordul tatălui.

Ca urmare a întâlnirii sale cu Rousseau, Diderot se apucă de scris. La început traducător, se întâlnește, de asemenea, cu Condillac. Pe măsură ce își hrănește spiritul, gândirea sa se îndreaptă spre ateism. Deja, odată cu Cugetări filosofice, în 1746, tinde spre noțiunea de deism și de religie naturală. Această primă lucrare este condamnată. Atunci când scrie Scrisoare despre orbi, ultima etapă către ateism este străbătută.

Astfel, Diderot mărturisește fără rețineri un materialism ateu care îl va conduce direct la închisoarea Vincennes în 1749. Cele câteva luni pe care le petrece aici se dovedesc a fi o experiență dureroasă și la ieșire abandonează ideea de a-și publica toate operele pe care le va scrie. Cu toate acestea, nu se dezice de credințele sale filosofice. Potrivit lui Diderot, lumea, viața, gândirea aparțin materiei și evoluează singure, printr-o sensibilitate universală și fără nicio intervenție divină. Se distinge astfel de materialismul lui Le Mettrie, Holbach sau Helvétius. Denis Diderot nu poate concepe existența fără scris. Astfel se consacră teatrului cu Fiul natural, redactat în 1757, dar jucat mult mai târziu. Urmează apoi, în 1758, Tată de familie. În aceste opere dramatice, Diderot se îndepărtează de tragedia clasică pentru a lăsa loc dramei domestice a burghezilor. Pentru el, publicul așteaptă o reprezentație în concordanță cu timpul prezent, și pentru aceasta proza naturală trebuie să suplinească versul. Dar realizările sale nu îi aduc succesul dorit. În timpul acestei perioade, Diderot și Rousseau, care se înțeleg din ce în ce mai rău, se despart defenitiv.

Asumându-și sarcina grea a Enciclopediei (care i s-a încredințat în 1747), Diderot frecventează mediile savante și artistice. Nu se poate opri să nu-și așeze pe hârtie simțămintele și analizele sale față de operele și lucrările pe care le descoperă în drumul său. Astfel, în 1759, publică în Corespondența literară a lui Grimm primul său Salon, ceea ce face din Diderot unul din fondatorii criticii de artă. În plus, Diderot acordă o mare importanță artei în Enciclopedie.

Enciclopedia tocmai este interzisă după publicarea Spiritului, eseu filosofic de Helvétius care rănește considerabil Biserica. Diderot, lucrând la criticile sale de artă, nu dorește să abandoneze un astfel de proiect pentru care lucrează din 1747. Cum d`Alembert renunțase, Diderot urmează singur această sarcină. După el, este indispensabil să se difuzeze cunoștința tuturor oamenilor. Este singurul mijloc de a controla intoleranța și de a promova rațiunea, cu atât mai mult cu cât nu înseamnă numai adunarea cunoștințelor, ci și aducerea suflului filosofic al epocii.

Astfel, Diderot redactează ultimele 10 volume ale acestei opere monumentale. Publicate în 1766, îi vor lăsa un gust amar autorului, trădat de editorul său care îl cenzurează în mai multe rânduri. Cu toate acestea, opera nu este chiar terminată. Diderot va publica încă un volum de planșe în 1772, cât și un supliment la sfârșitul anilor 1770.

Cum proiectul enciclopedic era pe sfârșite, Diderot putea să se consacre altor forme ale scrisului. De-a lungul anilor precedenți, el începuse deja redactarea câtorva opere narative importante, fără a putea să le termine. Este cazul, de exemplu, a romanului Călugărița a povestirii filosofice Jacques fatalistul și a dialogului Nepotul lui Rameau. În sfârșit are timp să se refacă și să le termine.

Dacă operele sale vor fi publicate sau nu, contează mai puțin pentru autor. Diderot este un filosof pentru care scrisul este un dialog intern care îi permite să își sculpeze gândurile. Astfel, își regăsește preocupările despre originea vieții în Visul lui D`Alembert (1769).

Începând din vara anului 1773, Diderot călătorește la Haga înainte de a i se alătura împărătesei ruse Caterina a II-a la Sankt Petersburg. Cu câțiva ani înainte, aceasta îi cumpărase biblioteca și îi lăsase beneficiul. El îi va mulțumi aducând lumină în sistemul educațional rus. Călătoriile sale sfârșesc prin a-l slăbi și la întoarcerea la Paris va scrie din ce în ce mai puțin.

Printre ultimele sale opere se numără Paradox asupra comediei (1773-1778, publicat în 1830), Convorbirea unui filosof cu doamna mareșal*** (1776), Eseu asupra domniei lui Claude și a lui Nero (1778). În 1781, va scrie ultima sa operă dramatică E bun? E rău?. Bătrân și bolnav, abandonează ideea de a publica toate operele sale necunoscute. Sophie Volland, amanta sa cu care se întâlnește din 1756 și cu care a întreținut o corespondență remarcabilă, moare în februarie 1784. Diderot se stinge pe 31 iulie următor, la vârsta de 70 de ani.

Acest om destinat preoției a urmat o cu totul altă cale, mânat de setea de cunoaștere și de convingerile sale filosofice. Acest drum a făcut din el unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai Iluminismului și opera sa, din care nu se poate desprinde Enciclopedia, a rămas una dintre cele mai importante din literatura franceză.

Opera

Encyclopedie de D'Alembert et Diderot - Premiere Page - ENC 1-NA5
Coperta L'Encyclopédie
  • Pensées philosophiques, eseu (1746)
  • La promenade du sceptique (1747)
  • Les bijoux indiscrets, roman (1748)
  • Mémoires sur différents sujets mathématiques (1748), studiu asupra a diverse probleme de matematică, în care a studiat proprietățile curbelor de rostogolire generale
  • Lettre sur les aveugles à l'usage de ceux qui voient (1749)
  • L'Encyclopédie, (1750-1765)
  • Lettre sur les sourds et muets (1751)
  • Pensées sur l'interprétation de la nature, eseu (1751)
  • Le fils naturel (1757)
  • Salons (1759-1781)
  • La religieuse, roman (1760)
  • Le neveu de Rameau, autobiografie (1761 ?)
  • Mystification ou l’histoire des portraits (1768)
  • Entretien entre D'Alembert et Diderot (1769)
  • Le rêve de D'Alembert, eseu (1769)
  • Suite de l'entretien entre D'Alembert et Diderot (1769)
  • Paradoxe sur le comédien (1769 ?), în care a cultivat ideea dezvoltării materiei
  • Apologie de l'abbé Galiani (1770)
  • Principes philosophiques sur la matière et le mouvement, eseu (1770)
  • Entretien d'un père avec ses enfants (1771)
  • Jacques le fataliste et son maître, roman (1771-1778)
  • Supplément au voyage de Bougainville (1772)
  • Histoire philosophique et politique des deux Indes, în colaborare cu Raynal (1772-1781)
  • Voyage de Hollande (1773)
  • Eléments de physiologie (1773-1774)
  • Réfutation d'Helvétius (1774)
  • Observations sur le Nakaz (1774)
  • Essai sur les règnes de Claude et de Néron (1778)
  • Lettre apologétique de l'abbé Raynal à Monsieur Grimm (1781)
  • Aux insurgents d'Amérique (1782)

Note

  1. ^ Autoritatea BnF, accesat în
  2. ^ Autoritatea BnF, accesat în
  3. ^ a b Denis Diderot, RKDartists, accesat în
  4. ^ a b Denis Diderot, SNAC, accesat în
  5. ^ a b c d Denis Diderot, Find a Grave, accesat în
  6. ^ a b Denis Diderot, Internet Speculative Fiction Database, accesat în
  7. ^ a b Denis Diderot, Filmportal.de, accesat în
  8. ^ a b Denis Diderot, Indiana Philosophy Ontology Project, accesat în
  9. ^ a b Дидро Дени, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
  10. ^ „Denis Diderot”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
  11. ^ „Denis Diderot”, Gemeinsame Normdatei, accesat în

Legături externe

Persoane celebre după țară
Austria: Iosif al II-lea | Leopold al II-lea | Maria Terezia
Franța: Pierre Bayle | Fontenelle | Montesquieu | François Quesnay | Voltaire | Baronul de Buffon | Jean-Jacques Rousseau | Denis Diderot | Helvétius | Jean le Rond d'Alembert | Baronul d'Holbach | Marchizul de Sade | Condorcet | Antoine Lavoisier | Olympe de Gouges | vezi și: Enciclopediștii francezi
Germania: Erhard Weigel | Gottfried Wilhelm von Leibniz | Frederic al II-lea | Immanuel Kant | Gotthold Ephraim Lessing | Thomas Abbt | Johann Gottfried von Herder | Adam Weishaupt | Johann Wolfgang von Goethe | Johann Christoph Friedrich Schiller | Carl Friedrich Gauss
Marea Britanie: Thomas Hobbes | John Locke | Isaac Newton | Samuel Johnson | David Hume | Lord Monboddo | Adam Smith | John Wilkes | Edmund Burke | Edward Gibbon | James Boswell | Jeremy Bentham | Mary Wollstonecraft | vezi și: Iluminism scoțian
Italia: Cesare Beccaria | Francesco Mario Pagano | Giambattista Vico
Olanda: Hugo Grotius | Baruch Spinoza
Polonia: Stanisław Leszczyński | Stanisław Konarski | Stanisław August Poniatowski | Ignacy Krasicki | Hugo Kołłątaj | Ignacy Potocki | Stanisław Staszic | Jan Śniadecki | Julian Ursyn Niemcewicz | Jędrzej Śniadecki
Rusia: Ecaterina a II-a | Petru cel Mare | Ecaterina Dașkova | Mihail Lomonosov | Ivan Șuvalov | Nikolai Novikov | Alexandr Radișcev | Mihail Șcerbatov
Spania: Gaspar Melchor de Jovellanos | Leandro Fernández de Moratín
Statele Unite: Benjamin Franklin | David Rittenhouse | John Adams | Thomas Paine | Thomas Jefferson
Transilvania: György Aranka | Daniel Georg Neugeboren | Petru Maior | Gheorghe Șincai | Samuel Micu | József Benkő | Ioan Budai-Deleanu | vezi și: Școala Ardeleană
Concepte înrudite
Capitalism | Libertăți civile | Gândire critică | Deism | Democrație | Empirism | Absolutism luminat | Piață liberă | Umanism | Liberalism | Filozofie naturală | Raționalitate | Rațiune | Sapere aude | Știință | Secularism
1713

1713 (MDCCXIII) a fost un an obișnuit al calendarului gregorian, care a început într-o zi de sâmbătă.

1748 în literatură

Anul 1748 în literatură a implicat o serie de evenimente și cărți noi semnificative.

1784

1784 (MDCCLXXXIV) a fost un an bisect al calendarului gregorian, care a început într-o zi de miercuri.

1796 în literatură

Anul 1796 în literatură a implicat o serie de evenimente și cărți noi semnificative.

1805 în literatură

Anul 1805 în literatură a implicat o serie de evenimente și cărți noi semnificative.

31 iulie

31 iulie este a 212-a zi a calendarului gregorian și a 213-a zi în anii bisecți.

5 octombrie

5 octombrie este a 278-a zi a calendarului gregorian și a 279-a zi în anii bisecți. Mai sunt 87 de zile până la sfârșitul anului.

Al patrulea perete

Al patrulea perete este "zidul" imaginar din fața scenei aflat între public și actori. Scena pe care joacă actorii este o cutie cu trei pereți tradiționali, astfel încât publicul poate vedea acțiunea din lumea piesei de teatru sau a filmului prin cel de-al patrulea perete imaginar. Ruperea celui de-al patrulea perete implică interacțiunea unui personaj cu lumea reală. Conceptul este de obicei atribuit filosofului, criticului și dramaturgului Denis Diderot. Termenul în sine a fost folosit și de Molière.

Iluzia celui de-al patrulea perete este asociată de obicei cu teatrul naturalist de la mijlocul secolului al XIX-lea, mai ales cu inovațiile regizorului francez André Antoine. Al patrulea perete apare și în alte producții media cum ar fi benzi desenate, seriale TV sau jocuri video.

Critic de artă

Un critic de artă este o persoană care este specializată în analiza, interpretarea și evaluarea artei. Comentariile critice și de analiză a operelor de artă sunt publicate în ziare, reviste, cărți, broșuri și cataloage de expoziție precum și pe site - uri web. Unii dintre criticii de arta de azi folosesc blog - uri de artă și alte platforme online pentru a se conecta cu un public mai larg în vederea extinderii dezbaterilor cu privire la artă.

Spre deosebire de istoria artei, nu există o pregătire instituționalizată pentru criticii de artă (cu doar câteva excepții); criticii de artă provin din medii diferite și ele pot sau nu pot avea studii universitare. Criticii de artă recunoscuți ca atare au o pasiune față de diferitele aspecte practice și teoretice ale artei și o cunoaștere aprofundată a istoriei artei. De obicei, criticii de artă vizionează expozițiile, galeriile sau muzeele și pot fi membri ai Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, care are filiale naționale. Foarte rar criticii de artă și-au câștigat existența din articolele critice pe care le-au publicat.

Analizele criticilor de arta au potențialul de a lansa dezbateri publice pe teme legate de artă. Datorită acestui fapt, punctele de vedere ale criticilor de artă sunt publicate în cataloagele specifice sau ziare, aduc un plus la discursul public cu privire la artă și cultură. Colecționarii de artă se bazează adesea pe sfatul criticilor ca o modalitate de a spori aprecierea lor din domeniul pe care îl vizionează. Multe opere de artă recunoscute astăzi ca fiind remarcabile, a unor artiști celebri, nu au fost recunoscute de către criticii de artă ai timpul lor, de multe ori pentru că arta lor a fost într-un stil care nu a fost înțeles. Pe de altă parte, unii critici au devenit notabili prin ajutorul acordat explicării și a promovării noilor mișcări artistice - exemple: Roger Fry cu mișcarea postimpresionistă sau Lawrence Alloway cu Pop Art-ul.

Critici de artă celebri

Călugărița (dezambiguizare)

Denumirea Călugărița se poate referi la:

Călugăriță, membră a unei comunități religioase;

Călugărița, roman de Denis Diderot;

Călugărița, vechiul nume al satului Glâmbocata-Deal din județul Argeș, Muntenia, România;

Călugăriță (Mantis religiosa), o insectă din familia Mantidae.

Enciclopedie

O enciclopedie este un compendiu lexicografic, scris în mod sistematic, al cunoștințelor umane.

Acest termen vine din greacă: εγκύκλιος παιδεία, enkylios paideia ("într-un cerc al cunoașterii").

Enciclopediile pot fi generale, conținând articole din toate domeniile (ex: Enciclopaedia Britannica) sau pot fi specializate doar pe un anume domeniu (ex: enciclopedii de muzică, fizică, etc.). În afară de acestea mai există și enciclopedii cu o varietate de domenii dintr-o singură țară sau cultură (ex: Marea Enciclopedie Sovietică sau Rocarta).

Lucrări enciclopedice s-au făcut în mare parte din istoria omenirii, dar termenul de enciclopedie nu a fost utilizat înainte de secolul XVI.

Iluminism

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Index librorum prohibitorum

Index este denumirea scurtă sub care este cunoscută o listă de cărți și autori, denumită, în latină Index librorum prohibitorum (Index de cărți interzise). Aceasta s-a publicat în 1559, la inițiativa Inchiziției, sub pontificatul lui Paul al IV-lea și a fost confirmată de Conciliul de la Trento din 1564. Indexul era registrul Bisericii Catolice, în care erau înscrise toate cărțile considerate dăunătoare sau eretice, pentru că vin în contradicție cu dogmele bisericești. Cărțile aflate în Index nu puteau fi citite de către supușii Sfântului Scaun.

Oricine citea, poseda sau participa la producerea ori răspândirea unei cărți interzise, trecute la index, era pedepsit prin excomunicare. Orice bun creștin avea obligația de a denunța autorităților orice caz de încălcare a acestui ordin papal.Indexul (lista neagră) a fost înnoit periodic și a fost publicat cu regularitate până în anul 1948, dar abia în anul 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Indexului. În cei aproape cinci sute de ani, catalogul a suportat 32 de ediții. Ediția a 32-a, publicată în 1948, cuprindea 4000 de titluri cenzurate din varii motive: erezie, imoralitate, sexualitate explicită, incorectitudine politică etc.În index au fost înscriși mulți filosofi, între care Denis Diderot, Blaise Pascal, Jean-Jacques Rousseau, René Descartes, Voltaire, Immanuel Kant, George Berkeley (care a fost episcop), Nicolas Malebranche, dar și Ioan Scotus Eriugena, John Locke, David Hume, Erasmus din Rotterdam, Baruch Spinoza, John Stuart Mill, Henri Bergson ori Simone de Beauvoir.

Alți autori cuprinși în index au fost și Pierre Abélard, Jean le Rond d'Alembert, Pierre-Jean de Béranger, Giovanni Boccaccio, Dante Alighieri, Heinrich Heine, Victor Hugo, Jean de La Fontaine, Alphonse de Lamartine, Michel de Montaigne, Charles de Secondat, baron de Montesquieu, François Rabelais, Jonathan Swift, s.a. Filosofi ca Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche nici nu apar pe listă, întrucât fiind atei se înțelegea de la sine că lucrările lor erau prohibite.

Ultimul titlu pus în Index librorum a fost Viața lui Iisus a abatelui Jean Steinmann. De la acest termen derivă expresia A pune la index, care, pe lângă sensul de a trece o carte în lista cărților interzise, are și o conotație familiară, însemnând a socoti sau a trata pe cineva ca fiind nedemn, nevrednic sau primejdios.

Jean le Rond D'Alembert

Jean le Rond D’Alembert sau Jean Le Rond d’Alembert (n. 16 noiembrie 1717, Paris, d. 29 octombrie 1783, Paris) a fost un matematician, fizician, filozof și enciclopedist francez. Rezultatele sale din domeniul matematicii, în particular cele legate de rezolvarea ecuațiilor diferențiale și de derivatele parțiale, au găsit aplicații imediate în fizică și astronomie.

Mai multe noțiuni din matematică și fizică au primit numele său: metoda lui d'Alembert pentru rezolvarea ecuației undelor și formula lui d'Alembert care exprimă soluția acestei ecuații, principiul lui d'Alembert privitor la forțele și accelerațiile unui sistem de particule, teorema lui d'Alembert legată de numărul rădăcinilor unui polinom în mulțimea numerelor complexe, criteriul lui d'Alembert de convergență a unor serii etc.

D'Alembert a fost, alături de Denis Diderot, inițiator și editor al Enciclopediei (Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), care conține idei progresiste, fiind unul din factorii pregătitori ai Revoluției franceze.

Literatura franceză

Literatură franceză

Milan Kundera

Milan Kundera (n. 1 aprilie 1929, Brno, Cehoslovacia) este un romancier și un eseist francez de origine cehă. Trăiește în Franța din 1975, fiind cetățean francez din 1981.

Neoclasicism

Neoclasicismul este o mișcare în arta plastică, arhitectura și artele decorative ale Europei și Americii de Nord, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic grecesc și roman. Printre reprezentanții de frunte ai mișcării s-au numărat arhitecții Claude-Nicholas Ledoux și Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres și Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen și Johann Sergel precum și designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite și Thomas Sheraton.

Influențat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominația rigorii, având ca modele arta greacă și cea romană. Antichitatea se impune din nou, în opoziție cu concepțiile baroce. Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la redescoperirea simplității și profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale ale rococo-ului. Temele mitologice și antice, sunt din nou prezente. În timpul primului Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial.

Revoluția franceză se folosește și ea de acest stil pentru a evidenția virtuțile patriotice, regândind valorile antice în termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană angajată civic, care să-i învețe pe ceilalți faptele eroilor antici, stimulând astfel virtutea.

Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o întoarcere la formele greco-romane. Pentru artiști, nu este vorba de a recurge la imitarea servilă a Antichității sau la experiența Renașterii italiene, ci de a dezvolta noi principii, destul de repede transformate în reguli rigide: claritate a expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii, al simetriei, al proporțiilor.

Secolul al XVIII-lea

Începe pe 1 ianuarie 1701 și se termină pe 31 decembrie 1800.

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.