Arianism

Arianismul este o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter[1] în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut).[2]

Nikea-arius
Icoană de la mănăstirea Mégalo Metéoron din Grecia, înfățișând Sinodul Ecumenic de la Niceea. În josul icoanei este reprezentat Arius, după ce a fost condamnat.

Principii arianiste

Disputa s-a purtat între două interpretări bazate pe ortodoxia teologică a acelui moment.[2] Deci era vorba de două interpretări la fel de ortodoxe care au intrat în conflict pentru a cuceri adepți și a defini noua ortodoxie.[2] În concepția lui Arius, Dumnezeu Fiul era creatorul Universului.[2] Arius susținea că Fiul este subordonat Tatălui, în timp ce episcopul Alexandru al Alexandriei susținea că Fiul este egalul Tatălui.[2] Arius susținea homoiousia (Fiul și Tatăl sunt de substanță similară), în timp ce episcopul său, Alexandru susținea homoousia (Fiul și Tatăl sunt de aceeași substanță).[2] Diferență de scriere era de o iota (literă grecească), dar diferența teologică era enormă.[2] Alexandru a susținut că Dumnezeu nu se poate schimba, deci Fiul a existat dintotdeauna (altfel Dumnezeu ar fi suferit o schimbare, iar o ființă perfectă nu poate suferi schimbări).[2]

Împăratul Constantin

Pe plan religios, în 325 Constantin cel Mare a convocat la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.[3] Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,[4] dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.[4][5] Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.[6]

Arianismul a fost respins de unii delegați la Conciliul de la Niceea, unde a fost formulat și Crezul Sfintei Treimi, ca apărare împotriva credinței arianiste. Acest crez statuează că Fiul este „homoousion to patri” (de o ființă cu Tatăl, din aceeași substanță cu el).

Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea — pe Arius, diaconul Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais — si de asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se alăture condamnării lui Arius, Eusebiu de Nicomedia și Theognis de Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele din Thalia, cartea în care Arius și-a exprimat învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost exilat fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era creștin arianist.

Deși era hotărât să păstreze ceea ce biserica a definit la Niceea, Constantin dorea de asemenea pacificarea situației și a devenit ulterior mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai întâi i-a permis lui Eusebiu de Nicomedia, care era protejatul sorei împăratului și lui Theognis să se întoarcă după ce au semnat mărturisiri de credință ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus alți prieteni ai săi, au lucrat la reabilitarea lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ei i-au adus acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe atunci episcop de Alexandria, principalul oponent al lui Arius; după aceasta Constantin l-a exilat pe Atanasie deoarece îl considera obstacol în calea reconcilierii. În același Conciliul de la Ierusalim, sub conducerea lui Constantin, l-a readmis în comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe parcursul călătoriei către Constantinopol. Unii istorici au sugerat că Arius ar fi fost otrăvit de dușmanii săi.[7] Eusebiu și Theognis s-au bucurat în continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a fost catehumen cea mai mare parte a vieții sale adulte, a acceptat botezul pe patul său de moarte, el a fost botezat de Eusebiu de Nicomedia.[8]

Între anii 337-350, Constant a fost împărat în Vest și adept al creștinismului oficial, "dreptmăritor" (ortodox), iar Constantius II a fost împărat în Est, el fiind adept al arianismului. La Conciliul de la Antiohia (341) s-a scos din Crez formularea "de aceeași ființă cu Tatăl". În 350, Constantius al II-lea a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns atunci la decizia că Fiul era puțin diferit de Tatăl. La Conciliul de la Constantinopol din 360, expresia "Cel de o ființă cu Tatăl" a fost înlocuită cu adjectivul "asemănător". După moartea lui Constantius II, creștinii ortodocși (catolici), majoritari în Vest, și-au consolidat poziția față de arianiști. În Est au avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, sub împăratul arian Valens (364-378), dar învățăturile lui Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz au revalidat crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l-a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s-a mai menținut ca practică religioasă, mai ales în sânul populațiilor germanice din imperiu.

Sfârșitul arianismului

Arianismul a continuat să existe la unele populații germanice până după sfârșitul secolului al V-lea. Unii istorici consideră că declinul și dispariția regatelor germanice (vandale, vizigote și ostrogote) vest-europene s-ar fi datorat faptului că regii lor germanici, fiind arianiști, erau considerați „păgâni” de restul creștinătății și astfel nu au primit niciun fel de sprijin din partea populației autohtone (preponderent catolic-ortodoxă)[9] [10].

Note

  1. ^ Prezbiter: episcop
  2. ^ a b c d e f g h http://ehrmanblog.org/the-controversies-about-christ-arius-and-alexander/
  3. ^ Carroll, Warren H., The Building of Christendom, 1987, p. 12. ISBN 0-931888-24-7.
  4. ^ a b Ehrman, Bart D. (). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. p. 250. ISBN 0-19-514183-0.
  5. ^ Ehrman, Bart D. (). Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins. p. 259. ISBN 978-0-06-186328-8.
  6. ^ Ehrman, Bart D. (). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. pp. 253–255. ISBN 0-19-514183-0.
  7. ^ Edward Gibbons "The Decline and Fall of the Roman Empire", Chapter 21, (1776–88), Jonathan Kirsch, "God Against the Gods: The History of the War Between Monotheism and Polytheism", 2004, și Charles Freeman, The Closing of the Western Mind: The Rise of Faith and the Fall of Reason, 2002.
  8. ^ Gonzalez, Justo (). The Story of Christianity Vol.1. Harper Collins. p. 176. ISBN 0-06-063315-8.
  9. ^ Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  10. ^ Istoria Lumii în 36 vol., vol.9, (F. G. Maier), p. 106-108, Ed. Weltbild

Lectură suplimentară

  • S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, 1974

Legături externe

Arian

Arian în limbile indică veda și iraniană avestan, conform termenilor, folosiți ca prefixe, ari-, arya-, ārya-, și/sau formei extinse aryāna-, desemnează „nobil, spiritual”. În limbile vechi sanscrită și persană, cuvântul se pronunță arya- (/ ɑːrjə /) și aryan. Dincolo de aceste utilizări de auto-desemnare a proto indo-iranienilor, conotația de „nobil, spiritual” a fost atașată cuvântului în sanscrită și persană. În lingvistică, termenul este uneori utilizat ca o referire la familia de limbi indo-iraniene, dar este restricționat ca utilizare la subgrupele de limbi indo-ariene, respectiv la cele indice.

Ariulf de Spoleto

Ariulf (d. 602) a fost cel de al doilea duce longobard de Spoleto de la 592 până la moarte.

În 592, Ariulf a preluat conducerea la Spoleto și, după ocuparea unor orașe deținute de bizantini, controlul punctelor-cheie situate de-a lungul Via Flaminia, principala cale de comunicare dintre Ravenna și Roma. De asemenea, el a intrat în posesia câtorva puncte fortificate din Latium, amenințând direct Roma, unde papa Grigore "cel Mare", pierzând legătura cu Exarhatul de Ravenna, s-a văzut nevoit să încheie pace cu conducătorul longobard, spre marea insatisfacție a exarhului Roman, care la acea vreme se considera reprezentantul Imperiului și, ca urmare, superior papei.

Însă succesele lui Ariulf au fost de scurtă durată, iar forțele exarhului au recucerit fortificațiile romane, precum și orașul Perugia, curățind astfel comunicațiile terestre cu Roma pentru o vreme.

Ariulf i-a acordat apoi sprijin ducelui Arechis I de Benevento în încercare acestuia de a cuceri Napoli, un alt centru important din Italia ce ținea de Imperiul Bizantin. El a obținut o mare victorie la Camerino, unde, potrivit cronicii lui Paul Diaconul, a revendicat să vadă moaștele Sfântului Sabinus, eroul-martir din Spoleto, ocazie cu care a fost convins să se convertească de la arianism la romano-catolicism.

Athanaric

Athanaric (? - 381; în limba gotă Athanareiks „regele anului”) a fost un conducător al goților thervingi sau vizigoți. În unele izvoare romane, apare cu titlul de Judex potentissimus. A fost rivalul vizigotului Fritigern (Fritigernus), un judecător și conducător de oști.

Athanaric s-a aflat în fruntea confederației tribale gotice care, în calitate de federați (foederati) ai Imperiului Roman, au colonizat regiunile extracarpatice ale Daciei. Sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens (aliat cu Fritigern), este învins de acesta (367-369) la nord de Dunăre.

Surprins de atacurile hunilor pe Nistrul mijlociu, Athanaric se retrage în anul 376 și ridică un val de pământ de mari proporții (identificat în sudul Moldovei cu valul dintre Ploscuțeni și Siret). Neputând rezista presiunii hunilor, se retrage în zona de curbură a Carpaților Răsăriteni. Lui Athanaric i s-a atribuit Tezaurul de la Pietroasa, descoperit în acea zonă.

În 381, cu puțin timp înainte de moartea sa, Athanaric a fost primul rege barbar care a vizitat capitala Constantinopol. A încheiat un tratat de pace cu noul împărat Teodosie cel Mare (Flavius Theodosius), tratat prin care a obținut pentru vizigoți statutul de aliați oficiali ai imperiului. Astfel, poporul nou colonizat a primit o autonomie cum nu fusese niciodată permisă popoarelor supuse de romani. La câteva săptămâni a survenit decesul regelui vizigot, însă tratatul bilateral a rămas în vigoare până la moartea împăratului Teodosie, în 395.

Pe planul politicii interne, în timpul domniei lui Athanaric, printre vizigoți au apărut tulburări din motive religioase, cauzate de împrejurarea că o parte a populației a fost convertită la arianism.. Liderul got Fritigern, dar și împăratul roman Valens erau aderenți ai acestui curent confesional. Continuator al credințelor și tradițiilor germanice păgâne, Athanaric a dispus persecutarea sângeroasă a goților creștini (între victime a fost și martirul Sava Gotul, cunoscut ca „Sfântul mucenic Sava de la Buzău”).

Bretanion de Tomis

Bretanion sau Bretannion de Tomis ori Vartan Scitul (n.380 - d. ?), episcop de Tomis (Constanța), sfânt în Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.

Despre acesta avem informații de la Sozomen, din cartea sa Istoria bisericească (în Patrologia greacă, tomul LXVII, coloana 1343).

Bretanion era episcop de Tomis, Constanța de astăzi, în Dobrogea. A rămas celebru datorită luptei sale împotriva arianismului. Împăratul Valens cerceta episcopii, pentru a-i atrage la arianism. Ajuns la Tomis, Valens se îndreptă spre biserica orașului, câtă vreme poporul îl urma, din curiozitate. Bretanion îl aștepta, împreună cu clerul său. În biserică îl înfruntă pe Valens, spunându-i că nu există decât un crez, și anume cel de la Niceea. Valens încercă să polemizeze cu Bretanion, dar acesta din urmă, împreună cu preoții, ieși cu nepăsare din biserică, mergând într-alt loc, pentru a săvârși euharistia. Poporul urmă episcopul, lăsându-l pe împărat singur cu suita sa. Valens a poruncit ca Bretanion să fie arestat și trimis în exil. Poporul s-a împotrivit, de aceea împăratul l-a eliberat.

Sinaxarele bizantine nu-l pomenesc pe Bretanion, însă Martirologiul roman l-a înscris pe data de 25 ianuarie. De aici, Bisericile românești au preluat sărbătoarea lui, înscriindu-l în sinaxarele locale, pe aceeași dată.

Clovis I

Clovis I (scris și Chlodowech sau Chlodwig, franceza modernă Louis, olandeza modernă Lodewijk, germana modernă Ludwig) (ca. 466 – 27 noiembrie 511) a fost primul rege al francilor care a unit această națiune în întregime. I-a succedat la tron tatălui său Childeric I în 481 ca rege al francilor salieni, unul dintre triburile francilor care ocupau la acea vreme regiunea de la vest de Rinul de jos, cu centrul în jurul orașelor Tournai și Cambrai, de-a lungul graniței de astăzi dintre Franța și Belgia, într-o zonă cunoscută sub numele de Toxandria. El a cucerit triburile france din apropiere, și s-a încoronat ca singurul rege înainte de moartea sa.

S-a convertit de la arianism la catolicism, la insistențele soției sale, Clotilda, ca urmare a victoriei de la Tolbiac, fiind botezat de episcopul de Reims, Remi, prin anul 500; tradiția fixează data de 25 decembrie 496. Acest lucru a fost de o mare importanță în istoria Franței și a Europei Occidentale în general, deoarece Clovis s-a extins peste aproape întreaga fostă provincie romană Galia (corespunzând Franței de astăzi) situată în centrul Europei. Este considerat fondatorul atât al Franței (cu care statul său semăna îndeaproape din punct de vedere geografic) cât și al Dinastiei Merovingiene care s-a aflat la conducerea francilor în următoarele două secole.

Coroana de fier a regilor longobarzi

Coroana de fier (Corona Ferrea) a regilor longobarzi (sau a Lombardiei) este un obiect de cult și totodată una dintre cele mai vechi insignia regale ale Europei. Coroana a devenit unul dintre simbolurile Regatului longobard, iar apoi a Regatului medieval al Italiei. În prezent, este păstrată în catedrala din Monza, în apropiere de Milano.

Creștinarea popoarelor germanice

Popoarele germanice au suferit un proces de creștinare ce a început în timpul Antichității târzi și s-a încheiat în timpul Evului Mediu.

Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă

Acest articol prezintă diferențele teologice dintre catolici și ortodocși, bazate pe punctele de vedere ale unor teologi ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Romano-Catolice, despre ceea ce interpretează aceștia ca fiind diferențele dintre teologiile lor, precum și diferențele ecleziastice. Deși printre cauzele schismei existente se numără factori culturali și politici, diferențele teologice continuă să fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene.

Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în The Byzantine Lists: Errors of the Latins (Listele bizantine: Erori ale latinilor) de Tia M. Kolbaba (Publicată de Universitatea din Illinois, 2000).Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică consideră că schisma este în primul rând de natură ecleziologică, că învățătura bisericilor ortodoxe este pe deplin ortodoxă și că "viziunea deplinei comuniuni care trebuie căutată este cea a unității într-o diversitate legitimă" înainte de divizare, deoarece "primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități de durată în diversitate". În această viziune, dificultatea principală este dezacordul privind rolul Papei.Cu toate acestea, un număr de teologi ortodocși consideră că aceste diferențe sunt mult mai semnificative, adânc înrădăcinate și ireconciliabile. Acești teologi susțin că Biserica Romano-Catolică a fost iremediabil afectată de arianism, teologia augustiniană și scolasticism și nu poate fi reconciliată cu teologia ortodoxă cu excepția cazului în care aceste erori sunt stârpite și abandonate.Jeffrey D. Finch susține că "viitoarea apropiere dintre Est-Vest pare să fie depășit polemicile moderne neo-scolastice și neo-Palamiste".În prezent, principalele diferențe dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică sunt includerea Filioque în Crez (și teologia aferentă a dublei purcederi—aceea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul) și sfera autorității papale. În plus, Biserica Romano-Catolică a promulgat anumite dogme după Marea schismă (cum ar fi Purgatoriul, Imaculata Concepție a Maicii Domnului și infailibilitatea papală) și alte aspecte ale doctrinei (cum ar fi păcatul originar), care sunt considerate doctrinar greșite (sau, mai tranșant, eretice) de către ortodocși.

Ducatul de Benevento

Ducatul și apoi Principatul de Benevento a fost inițial cel mai sudic ducat longobard din Italia medievală, axat în jurul orașului Benevento, situat în sudul Italiei. Datorită existenței Ducatus Romanus al papilor, care tăia practic ducatul de Benevento de stăpânirile longobarde din nordul Italiei (Langobardia Major), Benevento a fost de la bun început independent de facto.

Paul Diaconul se referă la Benevento sub numele de "ducatul samnit", după numele vechilor locuitori ai regiunii, samniții.

Ducatul de Trento

Ducatul de Trento (Tridentum) a fost un ducat autonom al longobarzilor, instaurat de către Euin de Trento în perioada interregnum-ului din Regatul longobard dintre anii 574 și 584 care a urmat asasinării regelui Alboin. Centrul teritoriului aflat în stăpânirea lui Euin a fost vechiul oraș roman Tridentum (astăzi, Trento), situat în valea superioară a râului Adige, la poalele Alpilor din Italia de nord, unde ducatul constituia una dintre mărcile Regatului longobard.

Ducele de Trento împărțea puterea cu un episcop, care era nominal supus al patriarhului de Aquileia. În 574–575, trupele longobarde de aici au întreprins raiduri pustiitoare asupra văii râului Rhône, efectuând incursiuni devastatoare asupra ducatului francilor din Austrasia, care deținea controlul asupra pasurilor montane care duceau către Regatul Burgundiei. Euin s-a aflat în fruntea unei armate loiale față de regele Authari care a pătruns în jurul anului 589 în teritoriul ducelui de Friuli Gisulf I până în Istria. De asemenea, ducele de Trento a fost trimis în 591 de către regele Agilulf pentru a încheia o pace cu vecinii franci.După moartea ducelui Euin din jurul anului 595, regele Agilulf l-a instalat pe Gaidoalf, care avea înclinații către romano-catolicism mai degrabă decât spre arianism, deși această din urmă credință era încă mai apropiată longobarzilor la acea vreme. După câteva fricțiuni între rege și duce, ei s-au reconciliat în anul 600. Ducatul de Brescia, până atunci separat, a fost atașat Ducatului de Trento odată cu domnia ducelui Alagis de Trento, un arian fervent și oponent al regelui Perctarit, însă ducele a fost înfrânt și ucis în bătălia de la Cornate d'Adda din 688.

Odată cu căderea Regatului longobard în 773–774 (Asediul Paviei), ducatul de Trento a trecut sub controlul regelui Carol cel Mare al francilor și al succesorilor carolingieni ai acestuia a suferit modificări structurale. După ce regele Otto I "cel Mare" al Germaniei a supus Regatul Italiei în 952, el a încorporat Trento în Marca de Verona. Poziția sa strategică prin care controla principalele pasuri și trecători de peste Alpi i-a determinat pe împărații romano-germani din secolul al XI-lea să îl învestească pe episcopul Ulrich al II-lea de Trento cu puteri temporale asupra unui teritoriu destul de extins, acționând ca un principe independent în cadrul Imperiului occidental, cu puteri și privilegii ducale. O succesiune a episcopilor-principi a continuat, cu excepția unor scurte intervale de timp, până în 1802, an în care episcopatul a fost secularizat și a devenit parte componentă a Tirolului austriac.

Ereleuva

Ereleuva (sau Ereriliva, Erelieva, Erilaz) (n. înainte de 440-d. cca. 500?) a fost mama regelui Theodoric cel Mare al ostrogoților. Ea este adesea reținută drept concubină a tatălui lui Theodoric, Theodemir, deși istoricul Thomas Hodgkin afirmă că "acest cuvânt reprobabil cu greu face dreptate poziției pe care ea a ocupat-o. La multe dintre semințiile germanice, ca și la normanzii de mai târziu, se pare că exista o anume destindere față de ritualul căsătoriei..." Faptul că Gelasius o numește regina sugerează că a deținut o poziție socială proeminentă, în pofida legăturii informale cu Theodemir.Ereleuva era catolică, ea fiind botezată cu numele de Eusebia. Probabil că anterior se convertit la arianism, odată ajunsă la maturitate, însă detaliile nu sunt clare în consemnările istorice. Ereleuva este reținută ca luând catolicismul prea în serios, după cum rezultă din corespondența sa cu papa Gelasius I și din referirea făcută la ea în Panegiricul lui Theodoric a lui Ennodius.Numele ei a fost redat în mod diferit de către istoricii antichității: Ereriliva (în cronica fragmentar păstrată a lui Anonymus Valesianus, din cca. 527); Erelieva (de către Iordanes); în prezent, istoricii moderni o numesc Ereleuva, după felul în care în mod frecvent i se adresa Gelasius.

Erezie

Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis

<=>opțiune, alegere) sunt un termen istorico-religios și teologic care desemnează un sistem de gândire sau credințe contrare unui sistem dominant.

În creștinătate s-au formulat de-a lungul timpului diverse „concepții particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie”. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Goți

Goții (în Gotică: Unicode: 𐌲𐌿𐍄𐌰𐌽𐍃, "Gutans") au fost un popor germanic răsăritean. În lucrarea De origine actibusque getarum, Iordanes afirma că goții au părăsit Scandinavia, s-au așezat în apropiere de gurile Vistulei (astăzi în Polonia), și, în secolele III și IV, s-au așezat în Sciția, Dacia de est și părți din Moesia și Asia Mică. În secolele al III-lea și al IV-lea, au reprezentat o mare problemă pentru Imperiul Roman, începând cu momentul retragerii lui Aurelian din Dacia. După anul 200 s-au împărțit în vizigoți (goții de vest) și ostrogoți (goții de est), și au fondat mai târziu state succesive puternice în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică.

Papa Damasus I

Damasus I a fost papă al Romei între anii 366-384. Era originar din Spania și s-a născut în jurul anului 305.

Papa Ioan al II-lea

Papa Ioan al II-lea a fost un Papă al Romei în anii 533 - 535.

Regatul Longobard

Regatul Longobard sau Regatul Longobarzilor (în limba latină Regnum Langobardorum) a fost un stat din Evul Mediu timpuriu, având capitala la Pavia, instituitǎ de către longobarzii stabiliți în Peninsula Italică și a cărui existență se plasează între 568-569 (momentul invadării Italiei) și anul 774 (căderea regatului în mâinile francilor conduși de Carol cel Mare).

Controlul efectiv al conducătorilor asupra ambelor arii majore care constituiau regatul, anume Langobardia Major în Italia de nord și Langobardia Minor în Italia centrală și în sudul Italiei, nu a fost constant de-a lungul celor două secole de existență a Regatului Longobard; de la o fază inițială marcată de autonomia ducatelor care îl constituiau, s-a ajuns în timp la creșterea autorității monarhului, deși tendința ducilor spre autonomie nu a fost niciodată estompată, iar caracterul longobard s-a diminuat, evoluând către un regat al Italiei. Longobarzii au început treptat să adopte titluri, nume și tradiții romane și să treacă de la arianism la catolicism, deși nu au fost scutiți de o lungă serie de conflicte religioase și de natură etnică. Din timpul cronicarului Paul Diaconul, care a scris în secolul al VIII-lea, limba, vestimentația și obiceiurile longobarde deja dispăruseră.

Teodosiu I

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395, Mediolanum), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395.

Născut la Cauca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu îmbrățișează cariera armelor (dux în Moesia Superior în 374), dar se retrage pe domeniile lui după execuția tatălui său în 376. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale. Spirit energic și autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de măsuri vizând întărirea capacității de rezistență a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalității, finanțelor, acceptarea unui număr sporit de contingente „barbare” în armată).

Toledo

Toledo este un oraș în provincia Toledo, din comunitatea autonomă Castilia-La Mancha, Spania.

Toledo (din latină: Toletum; în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabe: Tolétho) este un oraș care se găsește în centrul Spaniei, capitala provinciei cu același nume și făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. Orașul este situat pe marginea dreaptă a râului Tajo, pe o colină de 100 m altitudine fată de râu.

A fost, de asemenea, locul unor importante evenimente istorice, cum ar fi Consiliile vizigotice de Toledo.

Toledo, o dată a servit drept capitală vizigotică a Spaniei, începând cu Liuvigild (Leovigild), și a fost capitală, până ce Maurii au cucerit Iberia în secolul alVIII-lea. Sub Califatul din Cordoba, Toledo s-a bucurat de o epocă de aur. Această perioadă extinsă este cunoscută sub numele de La Convivencia, adică de co-existența unor evrei, creștini și musulmani. Sub conducerea arabă, Toledo a fost numit Tulaytulah (în arabă : طليطلة).

Pe 25 mai 1085 Alfonso VII din Castilla a recucerit Toledo și a stabilit un control personal asupra orașului mauritan care a fost ca un tribut și a reprezentat sfârșitul Regatului Medieval Taifa de Toledo.

Toledo era cunoscut pentru producțiile de oțel și în special de săbii.

Când Philip al II-lea a mutat curtea regală de la Toledo la Madrid în 1561, vechiul oraș a ajuns la un declin din care nu și-a mai revenit.

Alcazarul din Toledo a fost renovat în secolele al XIX-lea și al XX-lea ca o academie militară. La izbucnirea Războiului Civil Spaniol în 1936, Alcazarul din Toledo a fost asediat de forțele Republicane, rezistând cu succes acestor atacuri.

Orașul Toledo a fost declarat Patrimoniu Mondial de UNESCO în 1986, pentru o scară largă a patrimoniului cultural și monumental ca una dintre fostele capitale ale Spaniei și locul de coexistență a culturilor crestină, evreiască și mauritană. Mulți oameni celebri și artisti s-au născut sau au trăit în Toledo, inclusiv Al-Zarqali, Garcilaso de la Vega, Alfonso X și El Greco.

Începând cu anul 2007, orașul are o populație de 78618 și o suprafață de 232.1 km ² (89,59 mile pătrate).

Wulfila

Wulfila (n. 311 e.n. – d. 383 e.n., Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit) a fost un misionar creștin, de descendență jumătate gotică, jumătate capadociană, care a fost uns episcop în 341 și a primit misiunea să creștineze goții apuseni din Balcani. Pe lângă numele gotic Wulfila, se mai folosește și numele grecizat Ulfilas, preluat în română ca Ulfila.

Timp de 30 de ani a trăit și predicat în Moesia Inferioară, pe teritoriul actual al Bulgariei. Wulfila a convertit mulți vizigoți și ostrogoți la Arianism, care au intrat astfel în conflict cu catolicismul practicat de vecinii lor.

În jurul anului 369 Wulfila, care devenise primatul goților, a început să traducă Biblia în limba gotică. Nu a reușit să termine traducerea, și nu se cunoște care este contribuția unor traducători mai târzii. Traducerea lui Wulfila este cunoscută mai ales din Codex Argenteus, un manuscris care cuprinde cele patru Evanghelii și este păstrat la Uppsala. Fragmente din Biblia tradusă în limba gotică se păstrează și la Wolfenbüttel și Milano, iar în 1971 s-a mai descoperit un fragment la Speyer. Wulfila, care a inventat alfabetul gotic, a folosit Septuaginta pentru a trduce Vechiul Testament, iar pentru Noul Testament a folosit aceleași texte ca și Ioan Chrysostom. Wulfila este foarte controversat, fiind considerat de unii, părintele literaturii teutonice dar numeroși cercetători au arătat (http://www.gandirea.ro/getica-studiu-introductiv-de-gabriel-gheorghe/) că nu sunt nici un fel de date care să ateste acest lucru. Biblia scrisă de el nu are cuvinte germanice, e un amestec de cuvinte grecești, latinești și de altă origine. Posibil ca Ulfila să nu fi fost got ci get, conform confuziei create de Iordanes. Iordanes a scris despre Getia dar de fapt dorea să scrie despre goți. Peter Heather și Michael Kulikowski, au arătat că Getica lui Iordanes prezintă o genealogie fictivă a lui Theodoric (vezi bibliografie).

În alte limbi

This page is based on a Wikipedia article written by authors (here).
Text is available under the CC BY-SA 3.0 license; additional terms may apply.
Images, videos and audio are available under their respective licenses.